Hora bucuriei in jurul Craiului

de Iulian Coserea
luni, 4 noiembrie 2013



Weekendul trecut a fost Maratonul Pietrei Craiului peste 600 de oameni au ales sa petreca o minunata zi de noiembrie la Zarnesti, o sa incep cu sfarstitul:)), cu felicitari pe care le merita Luci si echipa de organizatori si voluntari pentru organizarea  perfecta a editiei de anul acesta si numai a cursei de sambata si a intregi serii de concursuri din seria CarpathianMan felicitari deasemenea si celor 16 persoane care au reusit sa termine toate cele patru concursuri si care s-au dovedit a fi adevarati "oameni din carpati"
Despre cursa de sambata ce sa spun: a fost un bonus la un an greu  nu neaparat din cauza concursurilor cat a provocarilor carora le-am dat strigare:)), provocari nu neaparat de natura sportiva.
Dupa Azuga ma simt tot mai bine pe zi ce trece :)) simt ca traiesc lucru care e bun parca intrasem intr-o oarecare rutina. In mod normal probabil m-as fi odihnit in saptamana premergatoare concursului dar daca ma mananca talpile:) trebuie sa alerg neaparat asa ca am tot miscat putin in front:)) vineri nu mi-a ajuns fuga am mers si la bazin:)) si tot nu m-am saturat :)) am plecat la Zarnesti sa-mi iau kitul dupa care intr-un final dupa ce am terminat ce  aveam de pregatit m-am pus la somn, maine e ziua cea mare:)
Despre cursa in sine ce sa spun, m-am simtit minunat, in 4 ani de alergare nu cred ca m-am simtit mai bine la vreun concurs, am admirat privelistea, superb se vede de pe urcarea din Casa Folea, am vorbit cu arbitrii prin posturi, cu turisti, si cu ceilalti participanti doar ca nu erau la fel de vorbareti ca mine unii erau chiar incruntati as spune.
Am mers bine pe urcarea spre Funduri si foarte bine pe bucata care a urmat pana in Plai, pe urcarea spre Diana m-am simtit un pic obosit si m-am gandit chiar la perechea de bete care a ramas acasa in dulap! Ce bine ar fi prins, dar am spus ca anul asta merg fara bete la concursuri, asa ca fara sa fie.
Din Diana am prins iarasi viata si am mers bine pana in Zarnesti, am scos un rezultat la care nici nu ma gandeam, undeva in jur de 5:15  senzational as spune:))!!! cred ca undeva in primi 300 ca spartani!!!
Dupa premiere  am plecat spre casa impreuna cu Gabi facand planuri mari pentru anul ce va veni, dar sa ne vedem sanatosi si alergaciosi la anul.
Duminica pe la pranz  am mers cu George pana in Piatra Mare sa vedem minunea de la 7 scari: s-a redeschis canionului:), aglomeratie mare, ca in autobuz..
dupa care daca tot am mers pana acolo am urcat pana pe varf  bucurand-ne de vremea frumoasa de afara. Numai bine!!.
Multumiri Sponser, Livezile Dobrinoiu, BUFF si celor care au mai crezut in mine, nu prea multi la  numar:).
http://lulianintaraminunilor.blogspot.ro/2013/11/hora-bucuriei-in-jurul-craiului.html

MPC reloaded

de Adrian Mila
28.11.2013

Nimic nu e mai simplu şi mai frumos decât să faci prima dată un maraton. Mai ales unul montan (…) Nimic nu este mai complicat decât să fac a două oară aceeaşi cursă.

conu



Nimic nu e mai simplu şi mai frumos decât să faci prima dată un maraton. Mai ales unul montan. Nu ştiu cum va fi, nu cunosc traseul (asta este valabil pentru absolut orice traseu, cred că nu am mai fost în drumeţii montane de 20 de ani) şi nu am nici un timp de bătut, pot să casc gura, să fac poze şi să savurez atmosfera.

Nimic nu este mai complicat decât să fac a două oară aceeaşi cursă. Vreau un timp mai bun, mă consider mai deştept şi mai pregătit, de, am mai fost aici.

Amânarea concursului îmi venise ca o mănuşă, dar aveam emoţii. Frică. Nerăbdare.

Îmi place să mă trezesc dimineaţa, să savurez liniştea oraşului. Întunericul, aerul mai curat. Totuşi trezirea la ora 1:50 nu pot să spun că este preferata mea. La 2.45 plecam din casă, la 2.52 eram oprit de un filtru de poliţie.

- Aţi mai suflat în etilotest?
- Da.

Îmi da muștiucul, instrucţiuni de utilizare şi încep să suflu. Suflu un pic, mi se pare că nu am pus bine muștiucul şi mă opresc. Poliţistul se enervează imediat şi devine brusc atent.

- De ce v-aţi oprit?
- Păi mi s-a părut, să vedeţi…
- Domnuuuu’ – aici deja mă vedeam pus pe burtă şi cu mâinile la spate – acum aşteptăm să se reseteze şi mai suflați odată, clar? Nu vă opriţi, că dăm de necaz.

Cum naiba să îi spun că sunt grăbit, deja eram destul de suspect, am aşteptat, am suflat şi a apărut alcoolemia zero, că din fericire nu mai avusesem bere aseară. Mi-a dat drumul și nu a apucat să vadă că îi dădusem talonul de la altă mașină, că încurcasem actele când plecasem de acasă.

Forjez maşina lăsând un nor de fum negru, Diesel veritabil, scârţâi din roţi la toate virajele şi aterizez în Rahova, cum primisem nişte instrucțiuni, de la copilot. Mă dau jos din maşină, aveam vreo 4 minute întârziere, nici măcar un câine pe stradă, linişte suspectă, nici o lumină aprinsă pe la blocuri. Mă dezmorţesc un pic şi mă hotărăsc să sun la telefon. “Păi ce cauţi acolo, nu rămăsese că ne întâlnim la Unirea?”. Hi. Ha. Nu o mai lungesc, am mai poluat un pic Bucureştiul, nu am reuşit să ne întâlnim nici la Unirea şi am ajuns aproape de Piaţa Victoriei, că părea mai simplu.

În Zărneşti era cam frig. Dat jos de la căldurică încep să tremur. Până la 7.30 tot fac şi desfac bagaje şi mă hotărăsc în ce ţinută să alerg. Evident, într-o ţinută greşită, alături de mai multe alegeri mai mult sau mai puţin inspirate.

Prima alegere, las beţele. Va fi prima cursă montană fără beţe. A două, las rucsacul şi iau borseta cu două bidoane. Tot timpul car în rucsac o grămadă de lucruri inutile. Hai să nu mai am cum să le car. A treia este să mă îmbrac cu hainele cu care alerg când sunt -5 grade. Afară sunt +5 grade, dar tremur de câte ori mă dau jos din maşină. La ultimele două curse am îngheţat, acum mă îmbrac bine. Tricou, bluză cu mânecă lungă şi în plus o bluză cu care alerg doar iarna. Mai pun şi bluza impermeabilă înfăşurată pe talie, centura cu bidoane şi sunt gata de cursă. Fes? Da, iau şi fes, subţire, dar fes.

La start mă bag nerăbdător mai în faţă. Of, cât îmi place startul! Se face prezentarea câştigătorilor de anul trecut şi apoi muzică, numărătoare inversă, start. Of, cât îmi place!

În maxim doi kilometri eram transpirat tot. Îmi venea să arunc bluzele, mânecile se lungeau, căldura mă sufocă.

Povestea mea despre maratoanele montane sună cam aşa: “păăăăăăi întâi am urcaaat, pe urmăăăă am coborât un pic, am urcat iar, am coborât, iar am urcat, am coborât şi am ajuns la finish”. În mare cam asta e, dacă vreţi să scrieţi un articol despre un maraton montan aveţi deja ciorna succintă.

Peisajele sunt fenomenale. Cerul devine senin. Soarele începe să mă omoare, sunt ca un vampir prins de răsărit. Transpir furios, dar renunţ doar la fes. Dacă aveam rucsac renunţam şi la bluză. Nu am.

Urc relativ metodic, dacă nu m-ar depăşi câte 20-30 de alergători  poate mi s-ar părea că mă mişc bine.

Coborârea de la Şaua Funduri începe să îmi dea mici probleme. Încep să mă lovesc la glezne, la tălpi, la degete, iau mici porţii de durere intensă care se disipă cu greu. Încep să alunec pe grohotiș şi mai aterizez în mâini sau pe lateral, dar merge încă rezonabil.
Toată săptămâna avusesem dureri închipuite, parcă mă doare una, parcă mă doare alta. Acum s-a terminat. Nu mai sunt închipuite, sunt în casa torturilor.

Coborârea spre Plaiul Foii mă ologeşte şi pe unde rămăsesem nelovit. Nu am avut atâtea lovituri la nici o cursă. Mă grăbeam, poate scot un timp mai bun, este ultima cursă din sezon şi trebuie să trag. Şi atunci iau pietre în glezne, mă lovesc în rotule, în genunchi, dau în meniscuri de parcă ar fi ale altuia, fac zob tălpile, degetele şi tibiile.

Ochii văd toate obstacolele, creierul comandă eschiva, picioarele nu ascultă. Înţelept ar fi să cobor mai atent, dar niciodată nu am fost înţelept.

Bomboana vine la coborârea prin pădure. Văd o rădăcină, vreau să o evit şi nu reuşesc, mă împiedic. Mă duc pe fund, un picior rămâne agăţat în  rădăcină, eu merg înainte. Înainte spre îmbrăţişarea cu un copac. Nici în “Tăntălăul şi gogomanul” nu am văzut gaguri atât de stupide. Mă duc pe fund, cu un picior într-o parte şi unul în cealaltă spre împreunarea cu un copac de vreo 30 cm grosime. Of, ce fotografie s-a ratat aici.  Mişcarea a continuat până am făcut plici. Când am auzit zgomotul de impact între bijuterii şi copac am icnit obosit şi m-am lăsat pe o parte, m-aş fi culcat un pic. Nu cred că a fost preparare de omletă mai spectaculoasă în Piatra Craiului. Am rămas vreo 30 de secunde cu copacul între picioare, încercând  să respir, am înjurat în bărbie să văd cât de piţigăiat vorbesc şi apoi m-am dezlipit cu greu de fagul ăla, de care mă legau nişte sentimente sincere, că de copii făcuţi împreună deocamdată nu putea fi vorba.

Am încercat să alerg mai precaut, până la urmă am ajuns şi la Plaiul Foii, cred că după vreo 4h20. Îmi era imposibil să îmi dau seama cât mai fac până la finish, deocamdată trebuia să beau câţiva litri de apă şi izotonic. Un pahar de supă mi se pare miraculos, mai iau nişte caşcaval şi plec spre Diana. Părea uşor.

Nu a fost. Mă deshidratasem. Probabil am fost singurul concurent deshidratat în noiembrie. Am luat ultima parte din tubul de gel şi un Activator, ştiam ce pantă urmează. Hm. Nu, nu ştiam.

Încep să urc, 5-10 minute merge bine. După aia nu mai pot. Mi se înfundă urechile, şi asta nu e semn bun la mine. Nu mai pot. Mă uit în jos, încep să fiu iar depăşit. Încerc să urc. Nu pot. M-aş întinde pe iarbă cu faţa la soare să dorm un pic. Pun pas lângă pas şi mă târăsc spre pădure, la umbră, poate e mai rece.

Mă depăşeşte un alergător, trage din beţe, se uită la mine şi mă întreabă cam îngrijorat dacă totul e bine. Nu prea e bine. Mă gândesc să abandonez, nu mai pot, nu ştiu de ce, dar nu mai pot. Îmi lipsesc beţele. Capitularea bate la uşa, mi-e teamă să mă întorc la Plaiul Foii, mă aştept să îmi spună “păi Zărneștiul e încolo, te-am pus noi să vii aici?”.

Supa zornăie în stomac, se ceartă cu caşcavalul şi cu strugurii, parcă mă gâdilă fideaua pe omuleţ, lacom am fost întotdeauna, mi-e sete şi în acelaşi timp nu pot să beau. Sunt depăşit de cel puţin 10 alergători, cred că unul sau doi se gândesc “mai bine îl împuşcăm, să nu se mai chinuie aşa”. Nu, nu o să mai merg niciodată la un maraton montan. “Niciodată“.

Apar voluntarii, care ne încurajează. Mulţumesc cu o voce dogită. Şi îmi aduc aminte că am la mine MP3-ul, luat special pentru urcarea asta. Îmi tremură mâinile,  am şi vederea neclară, pun căştile şi dau volumul la maxim.

Ce se întâmplă, nu ştiu. Muzica se aude în centru, între căşti, în creier. La a două melodie intru în ritm. Număr în gând, fredonez, număr. 1,2,3,4. 1,2,3,4. Cine are nevoie de beţe? Mă împing în genunchi, mai mă ţin de şolduri, dar urc, urc continuu.

Pierdut în timp şi spaţiu, îmi dau seama doar că Diana devine poveste, e de domeniul trecutului. Nu mă mai doare nimic, muzică urlă, nu mai aud nimic altceva şi încep să cobor, mă ţin cu mâinile, mă reped în copaci, cobor.

Alergarea finală pe pământ şi iarbă e un vis. Alerg uşor, nu foarte rapid, dar uşor. Mai fac nişte depăşiri şi în zare se vede Zarnestiul. Nu ştiu cât e ceasul şi nu îmi pasă, gata, se termină, apoteotic. Se termină.

Mă agăţasem de Zărneşti ca punct final şi la intrarea în oraş sunt descumpănit. Nu mai am reperul, nu ştiu cât mai am. Ştiu, mai e maxim 1 km, dar nu văd linia, luminiţa de la capăt. Şi obosesc. Aş trece la pas, dar mă vede lumea şi ar râde de mine. Aplauze, talăngi, 10-12 copii vin să bată palma şi parcă aş plânge niţel. Şi băieţii plâng câteodată, mai ales aproape de finish. Ajung pe neaşteptate în sensul giratoriu şi ştiu că mai am un pic. Gata, uite, lume cunoscută, bravo Adrian, încă un pic şi MPC 2013 este istorie.

Of, oare când va fi următorul maraton? “Niciodată” ţine uneori o ora. Poate două.

Am făcut cu vreo 40 de minute mai puţin decât la prima participare, ceea ce îmi va face viaţa grea la următoarea ediţie, când probabil o să vreau un PB. În cursa am pierdut cel puţin 3 kg, toate apă şi minerale, ceea ce nu este bine.

În urmă cu aproape un an începusem să bombăn despre taxele de participare. Am primit un mesaj în care eram întrebat de ce nimeni nu a zis nimic de MPC, care are o taxa mare. Nu ştiu. Nu ştiu de ce nu au zis alţii. Ştiu de ce nu am zis eu. Pentru că mi se pare concursul care este făcut pentru alergători. Pentru plăcerea, confortul şi siguranţa lor. Evident, sunt subiectiv. Că aşa sunt eu, subiectiv.
http://alerg.ro/mpc-reloaded.html

MPC 2013, ediția OPTimă

de Cristian Lazar
26.11.2013


La începutul lui octombrie monitorizam înfrigurați prognozele pentru prima sîmbătă din lună, ziua tradițională MPC. Ca niște puștani, ba ne făceam curaj, ba bravam că nu ne sperie pe noi cîteva zile de frig și ninsoare sau cîțiva centimetri de zăpadă așternuți pe aproape tot traseul. Fiind crescut pe la poalele munților, mi-am făcut prudent temele și mi-am cumpărat pantofi de alergare impermeabili și cu talpă potrivită, să nu am probleme la verificarea echipamentului. 
   Și apoi a venit surpriza! Lucian, dînd dovadă ca de obicei de înțelepciunea omului de la munte, a decis amînarea concursului pentru 2 noiembrie. Sorina a răsuflat ușurată, iar eu am dat mai departe comanda: “Pe loc repaos-despachetarea” lui Cosmin și Cristi Dima, nerabdători să ia contact și ei cu magia MPC. Așa că în vreme ce pe potecile înzăpezite din Piatra Craiului parcurgeau totuși traseul un grup de “inițiați” (numai bine pentru a ne confirma că acelea nu erau condiții de concurs pentru 600 de alergători), la Cluj ne-am consolat cu o alergare de recunoaștere pe traseul Crosului Făget. Și numai bine, pe 20 octombrie, la prima ediție a Crosului Făget am făcut rodajul noilor încălțări, ca să nu am surprize la MPC.

  Luna a trecut repede, iar începutul de noiembrie a confirmat intuiția organizatorilor MPC, fiind o săptămînă fără precipitații, cu temperaturi generoase, care m-au făcut să zic că iată, iarna e ca vara. Așa că, vineri ne-am îmbarcat toată familia și am pornit spre Zărnești. Cosmin era deja la Brașov, iar Cristi Dima urma să vină și el împreună cu Viorica. Am ajuns după 8 seara la Casa de cultură, am luat rapid pachetul, am mai prins ultimele indicații ale lui Lucian, după care ne-am retras la cabana din Tohaniță, unde ne așteptau ai mei, cu masa pusă. La masă am tot făcut strategii de echipare și abordare, după care fiecare s-a retras la somn. Noaptea a trecut repede, m-am trezit cu 10 minute înainte de a suna ceasul și a început febra pregătirii. Iubesc ritualul acesta, care anunță o nouă zi de alergare în mijlocul naturii, alături de vechi sau noi prieteni. La masă aceeași sporovăială, am încărcat rezervoarele de apă și gata, spre zona de start.



Ca și anul trecut, în centrul Zărneștiului, o explozie de culoare și energii ținute cu greu în frîu. Dacă anul trecut eram un pic stingher și neștiutor, acum mă simțeam mult mai sigur pe mine și cunoșteam o mulțime de oameni. Am trecut fără probleme de poarta de verificare și ne-am înșirat pe două coloane la linia de start. Au apărut și Viorica, Cozmin Ardelean, Marius Bob, Boglar, Ady Beleanu, Bogya Zsoltan și or mai fi fost cu siguranță și alți clujeni pe care nu-i știu, pînă la 48 … Lucian a avut ideea faină de a-i introduce pe cîștigătorii de anul trecut printr-un culoar creat între noi, așa că am avut ocazia să-i vedem pe cei din avangardă. Apoi a început numărătoarea inversă, mi-am pornit ceasul de la secunda 7 și staaaart …     Am pornit pe latura dreaptă a coloanei, i-am făcut cu mîna lui taicămeu care filma startul, după care am început să avansez, cu gîndul de a nu mai prinde ca anul trecut înghesuiala de la Măgura. Pe zona asta asfaltată, alergătorii sporovăiau veseli, își aruncau unii altora încurajări sau ironii. Am trecut și pe lîngă Tomi Coconea care ne încuraja de pe margine, n-a mai luat startul, fiind accidentat. La Gura Rîului, unde se termina asfaltul, am mai aruncat o privire spre Tohăniță, cu gîndul la Sorina și Cristina care probabil mai furau un pui de somn de dimineață, după care m-am afundat trup și suflet în muntele ce ne întîmpina cu un aer rece și proaspăt de dimineață de noiembrie.



Ce dor îmi fusese să iau iarăși calea șerpuită a Craiului. Mi-am adus aminte de povestea cu Kilian Jornet, despre care se spune că înaintea primului concurs important de trail a stat vreo două săptămîni pe muntele unde urma să se desfășoare concursul, alergînd pe potecile lui, mîncînd doar ce găsea prin pădure și bînd doar din apa rîurilor, căutînd un soi de simbioză cu natura ce urma să-i găzduiască alergarea. Cred că e important ca în turele noastre în natură să avem o astfel de abordare simbiotică și nu una de cucerire. Și am realizat că mă simt mult mai bine într-o zonă din care am acumulat straturi peste straturi de amintiri, parcă alergam cu ochii larg deschiși prin paginile atîtor ani de hoinăreală prin Piatra Craiului.


  Cu gînduri de genul ăsta prin cap am trecut pe nesimțite și de carieră și de Fîntîna lui Botorog, am trecut pîrîul și m-am avîntat pe poteca ascendentă din pădure. Aici au început să apară unii mai grăbiți, m-am dat cu grijă la o parte, lasîndu-i să treacă și am ajuns fără să gîfîi deloc la poteca îngustă din Măgură. Aici se auzea din cînd în cînd avertismentul: “Atențiee! Balegăă!”. M-am ferit și eu de norocul de a călca în vreuna și am prins și cîteva instantanee cu casele vechi, cu un “indigen” călare, cu creasta ce se ițea promițător printre copaci.





Pe drumul larg am întîlnit și un alergător ce făcea deja cale întoarsă, se pare că nu se simțea prea bine. Mi-am adus aminte și eu de genunchii ce mă necăjiseră toată săptămîna precedentă, dar care acum funcționau perfect. Ori o fi fost de la vreme, ori, am auzit, că s-ar putea să fie și pe fond psihic. Oricum, mă simțeam excelent și asta era cel mai important. Am dat drumul picioarelor la alergare pe drumul larg pînă în zona Casa Folea unde un voluntar ne-a indicat ferm virajul spre dreapta, pe o pantă ascendentă ce înlocuia bucla plată de pe curba de nivel a traseului de anul trecut. Eram abia în prima parte a traseului, așa că am acceptat senini această schimbare de traseu, lumea continua să sporovăiască veselă în jurul meu. Cînd am ajuns la o margine de pădure, cam pe la km 9, m-a ajuns din urmă Zoltan Bogya, cu un ritm de invidiat și o respirație ca un refren celtic. Parcă ar fi băut din licoarea magică preparată de vreun druid. Am încercat să-l imit, să “cînt” și eu același “refren” războinic (unii i-au găsit și un renume care zic eu i se potrivește: Asterix)




Am trecut astfel prin poiana încă umbrită și plină de bruma ce confirma totuși că sîntem în noiembrie, apoi am ajuns rapid la primul punct de alimentare de La Table. Am încercat să mănînc o bucată de cașcaval, dar n-am reușit, așa că am băut două pahare de apă și-am plecat mai departe.
Atent să nu calc strîmb pe podețele ce traversau zonele mai mlăștinoase m-am trezit cu Ady Beleanu trecînd furtunos pe lîngă mine, direct prin apă și mi-au venit în minte versuri din Pașa Hassan: “Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai / Aleargă năvală nebună. / Împrăştie singur pe câţi îi adună, Cutreieră câmpul, tăind de pe cai …”. I-am urat baftă din mers și mi-am continuat traseul printre copacii măcelăriți fără milă (de drujbași, nu de Ady, evident).
Am dat din nou drumul la alergare pe coborîrea ușoară spre Stîna Grind și am reușit cumva să-l ajung pe dl. Buburuz, care are un ritm constant, de ceas elvețian, pentru care îl invidiez.




 Mai c-o poză, mai c-un drajeu Isostar, am început marea urcare spre Șaua Funduri. Mai întîi printre brazi, apoi pe pășunea alpină. Soarele încingea iarba și umplea aerul de miresme, dar nu era așa cald ca anul trecut. Așa că am pus cu răbdare pas după pas, în ritmul șamanic al unor tamburine ce se auzeau de undeva de mai sus.


“Hey! Mr. Tambourine Man, play a song for me

I’m not sleepy and there is no place I’m going to

Hey! Mr. Tambourine Man, play a song for me

In the jingle jangle morning I’ll come followin’ you”



Cam prin zona asta m-am întîlnit și cu Marius Bob care meșterea ceva la șireturi, iar Viorica a trecut cu pas de gazelă pe lîngă mine. I-am lăsat să-și vada de ritmul lor alert și am rămas leneș în zona mea de confort pînă am ieșit în creasta stîncoasă.
 Perspectiva ce ți se deschide aici, senzualitatea stîncilor albe și parfumul intens al jnepenișului sînt mai tari ca orice activator. Am tras cu nesaț aer în piept, am tras repede niște cadre cu aparatul foto și apoi am tras de mine să ajung în punctul cel mai înalt al traseului, unde se auzeau vuvuzele și strigăte de încurajare.
  Odată ajuns în vîrf, întrucît coborîrea era îngustă și aglomerată, am decis să-mi amenajez propriul punct de alimentare: m-am așezat pe o stîncă și am început să mănînc cantalupul și ghimbirul confiat din rucsac. Între timp a apărut și colegul de echipă Cristi Dima, l-am alimentat și pe el și i-am zis să o ia înainte. Am mai împărțit din ghimbir și cu alții, ca să nu-l mai car după mine, după care am pîndit un moment mai liber pe coborîre și-am pornit-o și eu la vale pe zona cea mai incitantă a traseului.

       Mă simțeam ca peștele în apă, îmi aduceam aminte de mulții ani în care mă cățărasem pe stîncile Pietrii Craiului. În același timp însă mă străduiam să-mi țin entuziasmul în frîu, pentru că ajunsesem din urmă grupul numeros cu care coborîse Dima și nu vroiam să trimit cuiva vreo piatră cadou. Printre noi și un cățel, care avea oareșce dificultăți în a coborî, pînă la urmă stăpînul l-a luat în brațe și au reușit. La un moment dat erau două corzi, pe una din ele nu cobora nimeni, așa că am profitat și am depășit “ambuteiajul” și am pornit într-o coborîre euforică, punînd la încercare Salomonii care acum își arătau adevărata valoare: aderență excelentă, stabilitate, confort etc.
   Coborîrea s-a terminat parcă mai repede decît mi-aș fi dorit, am mai pozat pereții stîncoși și sălbatici lăsați în urmă și-am pornit cu hotărîre pe cărarea ce urcă și coboară succesiv peste Marele Grohotiș și Umerii Pietrei Craiului, rezistînd cu greu tentației de a sta cu ochii pe pereții spectaculoși ai Pietrei Craiului, căci trebuia să fiu atent la fiecare pas, cărarea trecînd ba peste grohotișuri sau bolovani instabili, ba peste rădăcini viclene ce-ți pot pune oricînd piedică dacă nu faci pașii suficient de înalți.

  Apoi traseul a început să coboare spre Refugiul Șpirlea, iar atenția trebuia să fie în continuare la fel de mare, întrucît cărarea era barată din loc în loc de brazi căzuți peste care trebuia să sari cu grijă sau praguri înalte, care-ți puneau la încercare genunchii. M-am bucurat că după 4 ore de alergare nu aveam nici o problemă nici cu genunchii, nici cu crampele musculare, așa că am trecut în fugă pe lîngă refugiu, știind încă de anul trecut că punctul de hidratare e ceva mai jos.

        Am început să cobor la o turație ceva mai mică pe cărarea acoperită de multe frunze, în încurajările unor turiști ce urcau spre Șpirlea: “Bine băieeții!”. Din spate a venit replica: “Și fetele nu ?”, iar o alergătoare îmbrăcată în mov a trecut sprintenă la vale. Ia uite, zic, flacăra violet ! Și am iuțit și eu pasul, am trecut pe lîngă izvor fără să mă opresc, mai aveam destulă apă în rezervor, care îmi ajungea cu siguranță pînă la Plaiul Foii. M-am oprit însă ceva mai jos să-mi spăl sarea de pe față, iar Cristi Dima a profitat de moment ca să mă ajungă și să mă depășească. I-am urat și lui drum bun, iar eu, cu fața proaspătă, dar cu picioarele cam grele m-am urnit într-un ritm ceva mai lent spre Plaiul Foii. Deși majoritatea aleargă pe porțiunea asta, mi-am găsit mai greu ritmul. După ce am trecut de elicopterul pe care îl tot auzisem survolînd zona mai devreme, m-am pornit totuși pe alergat, măcar pentru impresia artistică, știind că la Plaiul Foii mă așteaptă fetele mele, taicămeu și unchiumeu. Așa a și fost, am aterizat în brațele Sorinei și Cristinei, i-am dat liber lui Dima să plece mai departe, să nu stea după mine și m-am retras “la boxe”, să-mi schimb anvelopele. M-am gîndit că de aici nu mai am nevoie de goretex, așa că am încălțat perechea mai ușoară de Kalengi. Am scos și din rucsac tot ce mi se părea inutil, Cristina mi-a umplut rezervorul de apă, am mai mîncat niște ghimbir și m-am pregătit de asaltul Dianei.

  Pentru un plus de energie, mi-am pus și căștile și am dat drumul la muzică, aveam pregătită colecția Top 500 Rock And Roll Songs. Cînd am ieșit de pe drumul prăfuit pe pășune și priveam piscurile stîncoase ale Dianei, numai bine începuse Stairway To Heaven. Am mers la început la pas, dar pe măsură ce piesa creștea în intensitate pe final, am început și eu să alerg, numai bine pentru un cadru surprins de fostul meu coleg Laurențiu Barză.


    Muzica și întîlnirea cu un vechi prieten, dar și răcoarea pădurii m-au ținut în priză și spre deosebire de anul trecut, acum eram bine echipat, n-am mai răbdat de frig. N-am avut parte nici de crampele musculare de care se mai plîngeau cîte unii, așa că mai cu Rolling Stones, mai cu Credence Clearwater Revival, Grateful Dead, Beatles sau Jethro Tull; mai la pas alert, mai la mersul patruped, m-am trezit aproape de vîrf, în sunetul plăcut al tălăngii ce anunța finalul acestui urcuș. Au început apoi serpentinele prin jurul stîncilor, am ajuns și la Refugiul Diana unde am mai făcut cîteva poze, după care am pornit pe coborîrea spre Colții Chiliilor.



   M-am uitat la ceas și am realizat că neieșirea din zona de confort mă costase destul de mult la timp. Eram la km 29 și făcusem deja șase ore jumate. Îmi puneam întrebări dacă o să reușesc să scot măcar un timp mai bun decît anul trecut, cînd făcusem 8 ore. Cu gîndurile astea în cap am iuțit pasul pe poteca din pădure. Genunchii însă începeau să-și ceara din cînd în cînd drepturile. Nu mă dureau, doar că involuntar, după cîte o coborîre mai rapidă, reveneam la pas. Asta a făcut să fiu depășit de mai mulți alergători ce veneau tare din urmă. M-am mai mobilizat și eu un pic pînă la punctul de alimentare de la Colții Chiliilor.

  Aici am căutat pe masă ceva sărat, dar n-am primit decît un biscuite dulce pe care l-am ronțăit cu greu. Am băut un pahar cu apă și am renunțat să-mi mai umplu rezervorul din rucsac, îl simțeam încă plin. Am plecat cu încă un pahar de apă în mînă, pe care l-am băut cu înghițituri mici, ca și cum aș fi băut un pahar de vin. Am vorbit la telefon cu Sorina și i-am spus să aibă răbdare, că ajung probabil în vreo oră. După care am pornit iar muzica și pe refrenul celor de la C.C. Revival – Down On The Corner, care fusese imnul clasei noastre în liceu (muulte nopți a fost cîntat în fața focului, la Curmătura), am prins din nou chef de alergare. Pe măsură ce poteca se îngusta și șerpuia pe curba de nivel către Zărnești, simțeam că-mi revine energia. Am coborît pajiștea ce dădea din nou în drumul de Plaiul Foii alergînd ca atunci cînd scăpam mingea la vale în meciurile jucate pe dealul de la Vîlcele.
   Reintrarea pe asfalt mi-a adus în nări mirosurile grele ale orașului, dar am continuat să alerg, bătînd palma cu copiii de pe biciclete care ziceau: “Ăsta e al meu, e al meu !”, m-a încurajat și Ady care ajunsese demult cu un “Hai copile!” și am ajuns în intersecția de la start unde am fost îndrumat “La dreapta, la dreaptaa!”, intrînd în linia dreaptă unde cei care ajunseseră deja ne făceau cu generozitate galerie.
  Nu m-am putut răbda să nu fac un salt euforic peste linia de finish, după care am fost luat a doua oară în primire de fetele mele care mă așteptau nerăbdătoare împreună cu Cristi Dima, care venise cu vreo douăzeci de minute mai repede și Cosmin, care a luat o decizie înțeleaptă de a se opri la Plaiul Foii. La cîteva minute după mine a ajuns și Boglar și am felicitat-o pentru timpul foarte bun obținut.

  Eram foarte bucuros că am dus cu bine la capăt al doilea MPC, că am reușit să-mi îmbunătățesc timpul cu aproape o jumătate de oră și că am alergat de data asta împreună cu mai mulți colegi de echipă Transart runners și Runners Club. MPC este competiția de care merită să se bucure cît mai mulți iubitori ai alergării și ai muntelui; cei care gustă din magia acestui traseu devin iremediabil dependenți.
  Ziua s-a încheiat cu două prezentări foarte interesante. Prima a fost a alpiniștilor cara în vară au cucerit vîrful Nanga Parbat pe o rută pe care nu se mai urcase pînă în vîrf din 1990. Pozele însoțite de poveștile a doi dintre ei, ne-au purtat și pe noi prin aventura lor și au fost aplaudați atît în timpul prezentării, cît și la final. A venit apoi rîndul lui Tomi Coconea, care, cu un aer timid, aproape școlăresc, ne-a prezentat aventura extraordinară din cursa Red Bull X-Alps de anul acesta, precum și planurile de viitor. Sorina și Cristina erau foarte încîntate de ce-au văzut și de atmosfera din sală. Seara a continuat cu prezentarea și premierea celor care anul acesta au reușit să finalizeze toate cursele din seria Carpathian Man și s-a terminat tîrziu în noapte cu premierea alergătorilor de la MPC.
   În ceea ce privește echipa TRANSART runner eu zic că a fost o ediție reușită, în care ne-am bucurat de o vreme excelentă, o organizare ireproșabilă, iar rezultatele sînt bune pentru nivelul nostru de pregătire și experiență:

Cristi Liviu Dima: 07:11:12

locul 262 din 434 la open masculin

locul 117 din 205 la categoria 30-39



Cristian Lazăr: 07:36:26

locul 305 din 434 la open masculin

locul   65 din  87 la categoria 40-49



Cosmin Constantin: 05:52:00 finish Plaiul Foii

locul 410 din 434 la open masculin

locul 192 din 205 la categoria 30-39

  Anul acesta unul din alergători a reușit să filmeze bucăți importante din traseu, care merită vizualizate pentru a intui măcar magia Pietriei Craiului: Video Ionel C.
  Mulțumiri și fotografilor de pe traseu care au avut răbdarea să ne “vîneze” pe fiecare:
DRCImage
Corina Fodor
Flavy Teo
Gabriela Cuzepan
Mihai Benea
Anda Ignat
George Birla
Marian Male
Roxana Alupulesei
Pavel Mihaela
Alina Florina Marin
Remus Cucu
Edi Paslaru
Stefanoiu Traian


www.alerganduri.blogspot.ro

MPC 2013


de Alex Fodor
23.11.2013

Blog-ul a fost scris inainte. Chiar inainte de 5 octombrie si a fost sub forma unui interviu acordat Andreei Dan si care a aparut si in revista primita in pachetul de start.Acolo am spus tot ce simt eu fata de MPC. Tot ce inseamna pentru mine. Interviul e un pic mai jos.

Aici e doar un sec raport de cursa:
Am muncit mult pentru MPC. Probabil prea mult in prea scurt timp. Am inceput alergarile in a doua jumatate a lui septembrie, dupa ce am venit din Grecia. Pana atunci 2013 a insemnat bike.
Amanarea cu o luna a fost ca o mana cereasca. Pe plat mi-am depasit in luna ce a trecut toate limitele anterioare.
Dar a lipsit antrenamentul specific de munte. Strategia de cursa am facut-o tinand cont de aspectul acesta. De data aceasta urcarile nu o sa mai fie punctul meu forte. Trebuie sa cobor perfect, sa merg impecabil pe Umeri si sa alerg bine de la Chilii pana la sfarsit.
Obiectivul e 4.35. E perfect realizabil chiar si cu modificarea recenta de traseu.
Drum, nervi, poate pana la urma cum zice Elena e mai bine asa, Zarnesti, pregatirea de start.
Am altfel de emotii. Nu imi pun problema sa termin cursa. Dar vreau sa scot timpul respectiv.

Start.

E dificil acuma la final sa stiu exact unde am gresit. Stiind ca sunt deficitar editia asta pe urcari, am zis sa conserv energia. Am pornit precaut. Poate prea precaut.
N-am fortat pe urcarea spre Magura. Dar nici pe forestierul ce a urmat. A fost prima editie la care am mers acolo. Mi-a fost frica sa nu imi incarc inca picioarele. Plus ca "punctele de reper" din fata nu se departau foarte tare alergand. Tineam ritmul lor mergand. Probabil ca aici trebuia alergat. Aveam forta. Dar mi-a fost frica.
Noua urcare spre Folea a fost primul semn de atentionare. Aici am fost departe de catararile care ma entuziasmau alta data.
Am incetinit. Nu am forta sa castig pe catarari anul acesta, asa ca e important sa ma conserv si sa "ma rup" pe plat si coborari.
Pe platul si coborarea pana in Table maresc ritmul.
Gresesc grav aici. Nu imi iau cu mine nimic. Ma bazez pe apa din Spirlea. Poate ca ar fi trebuit sa merg la sedinta tehnica...
"Reperele" sunt in fata. Se departeaza. Si vine catararea spre Funduri. Probabil aici am gresit cel mai tare. Nu m-am abtinut. Nu am putut.
Am inceput sa fortez si sa depasesc. Pepi,Gica - si poate ca ar fi trebuit sa imi pun intrebari.
Se micsoreaza distanta fata de Pisy si de Dani si Fane. Urc ca anii trecuti. Doar ca acuma am nici 10% din antrenamentul de atunci.
Am ajuns bine in Funduri. Acuma cand ma uit in spate cred ca prea bine. Ma bazam pe coborarea tehnica de pe Valea Urzicii.
Dar aici am deja picioarele incarcate. Si nici aderenta papucilor nu imi da incredere. Totusi, reduc si mai mult ecartul fata de grupurile din fata.
Cumva problemele au inceput sa apara pe Umeri. O oboseala indepartata. Nu m-am taiat. Sunt prea batran ca sa mai cad in capcana aia. Am stiut cand sa iau energizantele. Dar Umerii au mers prost.
Nu m-a depasit nimeni, nu a crescut distanta celor din fata. Ba chiar a scazut. Dar incep sa ma apropii de limita de timp impusa. Aici trebuia sa zbor.
Simt ca sunt probleme si scad viteza. Fiecare portiune de urcare o merg. Inca sper ca pot recupera totul pe coborarea spre Plai si pe cea din Chilii.
Vreau sa uit ca undeva in fata pandeste Diana...
Nici coborarea pana in Plai nu merge bine, totusi in Plai sunt inca la limita pentru 4.35. Daca totul ar fi perfect inca s-ar putea.
Nu sunt obosit. E mai ciudat. N-am forta de alta data pentru a strange din buci si a-i da inainte.
Diana era prietena mea. Aici, editie de editie am "explodat". Anul acesta a fost cumplit pe Diana.
Sus eram in afara timpului. Fetele mele sunt acolo si ma incurajeaza. Dar sus in Diana pentru mine MPC 2013 s-a terminat.
Am redus complet motoarele. Nu mai avea nici un sens sa alerg ca bezmeticul - nu mai pot scoate timpul propus. Asa ca alerg la trecerea kilometrilor.

5.03 timpul final.

MPC a trecut. Am uitat de el. Luni intru in sala, inclin banda la 15% si ma apuc de munca. Urmeaza EcoMarathon si acolo trebuie sa fiu in stare sa alerg toate catararile. Asa ca, la munca. Lamentarile au ramas in urma.

Si acum interviul:
 

Salut Alex,
Probabil esti undeva in vacanta...acolo unde "cat vezi cu ochii"....
Daca ai chef, ai putea raspunde la doua, trei intrebari, in binecunoscutul stil caracteristic...de dragul vremurilor de demult, de dragul MPC-ului?!

1. Alex, esti unul dintre pasionati! Ai ciclismului, ai alergatului, ai hoinaritului! Ai stilul tau propriu de exprimare, de traire, de viata!
Lumea(noi) te stie/stim un "nebunatic" simpatic care spune pe sleau ceea ce crede; te stie un povestitor bun, un sportiv care doar a progresat, un om care face "experimente" cu el si limitele sale, dar niciodata doar de dragul de a face prezenta! Legat de MPC-Salomon, ce trairi te leaga de acest concurs numit de noi INCEPUTUL?

  Ma simt acuma ca la interviu, urmarit de o camera ascunsa undeva:).
Uite, ca intre vechi prieteni, poate nu ne asculta nimeni : MPC chiar este INCEPUTUL. A mai fost precedat de doar un alt concurs - acolo unde te-am cunoscut pe tine si pe Luci.
Fara a folosi vorbe mari, de la voi am invatat tot. Cu voi am inceput. Cu MPC-ul. Dupa aceea a fost restul. Dar totul ne leaga de acel inceput si de cei cativa oameni care atunci au avut o nebunie, o pasiune, pe care ne-au insuflat-o si noua.
Ce trairi ma leaga? Destul de simplu: absolut tot ceea ce facem noi acuma se leaga strans de acel inceput. Se poate numi stil de viata sau orice alt sinonim gasesti. Candva, la un moment dat (legat direct de MPC), noi am imbratisat modul acesta de viata.
Asa ca pentru noi, MPC-ul reprezinta un punct de cotitura. Nu neaparat sportiv, ci mult mai profund: noi prieteni, noi experiente, noi orizonturi s-au deschis atunci. Si cel mai important, un nou mod de a vedea lucrurile, de a trai.
Asta reprezinta pentru noi MPC-ul. Departe de a fi doar un munte frumos in care te duci sa alergi 41km. Nu se masoara in orele in care termini cursa. Nici in locul din clasament. MPC-ul e gasca aia faina care in mod subtil ne-a schimbat modul de a fii.
Daca MPC n-ar fi existat, sper ca ne-ar fi dus capul sa il inventam noi. Lumea noastra ar fi fost cu siguranta altfel fara el.

2. Anul acesta ai participat la 2 din cele 3 evenimente CM ( momentan esti pe locul 13 in clasament) si anume "3Munti" care iti vine ca o manusa si recentul UTF. Ce te impinge sa participi la aceste curse? Cum nu te impiedica faptul ca ajungi la aceste evenimente strabatand sute de km in masina, ca familia nu te poate insoti mereu, ca antrenamentul poate nu e de ajuns si cu specific, ca sunt cheltuieli care nu se amortizeaza, ca nu ai asteptari si nu "vanezi" nimic, ca vei fi intr-un loc unde ai mai fost de zeci de ori? Care este motivatia ta pentru toate aceste sacrificii?

Ooooo!!!!
"3 Munti" si "UTF" sunt niste concursuri pentru care nu ajung onomatopeele. Sunt atat de...unice, diferite, faine, provocatoare, dragi mie incat n-ai cum sa le descrii.
Pentru evenimentele acestea nu exista bariere finaciare, de timp, de efort. De fapt pentru a merge la ele nu exista nic un fel de bariere. Uite si acuma cand scriu imi amintesc numai cu drag de ele. Cum pedalam cu "ochelaristul" Silviu sau cum alergam cu "nebunul" de Andrei. Sau cau "incapatanatul" de Bobi.
Sunt concursuri de echipa - ceea ce spune mult despre spiritul Carpathian Man. Pe langa latura sportiva a unui concurs, la fel de importanta e si latura umana. Aici te descoperi pe tine ca om: atunci cand esti obosit si nu mai poti si colegul te ajuta. Atunci cand glumesti, cand razi, cand strigi a neputinta. Cand te enervezi. Dar cand tot timpul tii minte ca mai important decat orice e sa fi OM si sa te simti bine alaturi de partenerul tau.
Tiii!!!! Ca si acuma imi vine numai sa chiui. Cand ma gandesc la Zbarcioara. Sau la schimbatorul rupt. Sau cum horcaiam dupa Silviu. Sau cum alergam ca bezmeticii pe Vistea.
Sau serile de povesti dupa fiecare zi de cursa. Alea sunt cele mai faine. Cand stau toti gramada si povestesc. Si rad. Si lumea toata e mica si se rezuma la gasca aia de prieteni. Astea nu se pot transpune in cuvinte.
Nu exista "sacrificii" pentru aceste evenimente. Eu nu vad ca "sacrific" ceva pentru a participa la ele. E vorba de ceea ce ne place. Niciodata nu sacrifici ceva pentru a face ceea ce iti place.

3. Ai sa participi la MPC-Salomon 2013? De ce?
Multam fain si sa auzim doar de bine!


Evident ca o sa particip si anul acesta la MPC. Din toate motivele enumerate mai sus. Si mai adaug unul: din respect.
Uite un secret : la MPC n-am concurat niciodata. Probabil e singurul concurs la care n-am concurat. De fiecare data am fost cumva in "afara". Pur si simplu m-am bucurat ca sunt acolo, ca fac ceea ce imi place, cum imi place. E concursul unde las inversunarea acasa. Unde imi place sa vorbesc cu ceilalti concurenti. Sa rad, sa glumesc sa strig de bucurie.
Vin si numai sa stau seara la Caminul Cultural si sa beau o bere si sa vad toti oamenii aceia stransi acolo.
Vin si numai pentru a merge cu Elena si Ana a doua zi, pentru a mia oara ,la Curmatura. Vin pentru ca e MPC. E INCEPUTUL. Poti sa ajungi oriunde, dar niciodata, nicicum nu ai dreptul sa uiti de unde ai pornit.

MPC, placerea si suferinta unui maraton

21.11.2013
de Eduard Astilean
Am pornit la drum apasat de popularitatea concursului, de neparticiparea la editiile anterioare la care m-am inscris si la care din diferite motive nu am luat startul, de ganduri si zbucium sufletesc personal.
Dupa primii kilometrii mi-am dat seama ca merge mai mult si am inceput sa merg in ritmul meu. M-am simtit foarte bine, parca prea bine pentru un maraton. Frumusetea locurilor prin care treceam ma faceau sa uit de mine, de efort si de gandurile care ma bantuiau.

... L-am sunat si ieri pe medic, mama este in aceeasi stare, nu au intervenit schimbari...

Asadar am decis sa vin la Zarnesti si sa nu iau calea Bucurestiului, cum poate altii ar fi facut. Alerg in ritmul meu, ma simt foarte bine, antrenamentul din acest an isi spune cuvantul si nu-mi fac probleme cu distanta de parcurs, cu efortul sau cu diferenta de nivel. Vremea foarte frumoasa tine cu noi si vad in jurul meu doar oameni care se bucura de viata. La primul punct de alimentare am oprit pret de cateva secunde, in care am luat un pahar de apa si un mic ciorchine de struguri. Plec mai departe, alerg in ritmul meu, gandurile imi pleaca si ele.

....operatia nu este grea, dar riscurile care ni le asumam trebuie cunoscute. Mama se uita in ochii mei, nu este in stare sa ia de una singura o decizie, pe care o asteapta de la copiii ei. Sa ma operez sau nu, este intrebarea?...

Urcarea spre Funduri a fost parca din alta lume, treceam rand pe rand pe langa concurenti care se luptau cu reglarea respiratiei si pulsul. Cu fiecare pas parca ma inversunam sa mai iau in vizor un concurent pe care sa-l depasesc in minutele urmatoare.Saua Funduri, agitatie de zile mari, oameni care striga, te incurajeaza si traiesc la maxim evenimentul. Valea Urzicii a venit ca o binecuvantare, ma simteam in adevaratul meu element. Zburau pietrele pe langa mine, eu pe langa alti concurenti, parca nici nu eram la un concurs, eram doar eu si natura, eu si placerea de-a alerga pe potecile de munte, dragi mie.

...am plecat la Bucuresti, mama s-a operat si asteptam cu nerabdare primele semne bune, medicul era optimist, vorbise cu ea dupa operatie si semnele erau imbucuratoare...

Au venit pe rand Umerii, Marele Grohotis, zburam efectiv pe langa concurenti care-si cautau pasul si echilibrul pe bolovanii instabili. Locuri bine cunoscute, pe care am umblat de zeci de ori in anii trecuti, se derulau in fata mea parca cu o precizie matematica.

Gandurile ma duc inapoi la mama. Ma rog sa treaca cu bine peste operatie, sa fie sanatoasa si sa revina acasa. Ma surprinde gandul ca nu prea sunt dus la Biserica, pe unde ajung doar cu ocazia sarbatorilor si, si atunci parca de dragul obiceiului si nu al convingerilor mele.
Mama m-a admirat intodeauna pentru daruirea cu care am facut sport, pentru faptul ca am insuflat aceasta dragoste sotiei si fiicei mele. Este mandra de mine cand aude ca particip la vreun concurs, de la care se asteapta parca mereu sa revin cu o clasare cat mai buna.
.....azi, imi zice medicul, au aparut ceva semne care indica o evolutie nefavorabila a starii mamei, nu avem ce face decat sa asteptam....

La intrarea pe coborarea spre refugiul Spirlea, am avut un gand, pret de o clipa, sa o iau putin mai incet, dar ma simteam prea bine si nu am incetinit deloc. Imediat dupa Spirlea nu mi-am dat seama din primele minute cat de gros a devenit stratul de frunze si ce pericole poate sa ascunda el. Intr-o clipa glezna mi-a fost fulgerata de o durere crunta si am avut senzatia ca rotula piciorului drept s-a sprijinit pentru o clipa de pamant. M-am oprit din alergare, de durere, de lacrimile ce-mi curgeau pe obraji fara se vreau, de concurentii care treceau pe langa mine, intr-un ritm care-mi devenise imposibil. Dupa ce s-a mai potolit durerea , am coborat la pas pana la drumul forestier spre Plaiul Foii, unde eram convins ca voi renunta. Pe masura ce calcam pe picior mi-am dat seama ca tinandu-l cald ar fi posibil sa termin cursa. A urmat hidratarea si alimentarea din Plaiul Foii si curajul nebunesc de-a porni spre Diana.

... Mama este in aceeasi stare grava, dar stabila, medicii mi-au zis ca s-a facut tot posibilul, acum depinde doar de ea sa lupte pentru viata. Este puternica si o cred in stare. Ma rog pentru ea Muntilor mei dragi, Vailor umbrite, Padurilor si Apelor seculare. Ce poate fi mai frumos decat sa faci sport, sa omagiezi viata prin miscare?...

Pana la refugiu am regretat de o mie de ori decizia luata, m-am cait, mi-au curs lacrimi de durere, dar in final am vazut si inceputul coborarii spre Coltii Chiliilor. Ma necajea glezna, ma necajea Luci zicandu-mi....ai facut entorrrrrrrrssssssa, ......ma necajeau concurentii care treceau voiosi pe langa mine. Am trecut de Coltii Chiliilor si incetul cu incetul am realizat ca voi termina cursa, Golgota mea pentru anul acesta. Am trecut linia de sosire in lacrimi de durere, in 6 ore si 7 minute, avand multumirea ca am iesit al 26-lea la grupa de varsta. Dupa ce m-am oprit, glezna mi s-a umflat de nu am mai putut sa incalt nici pantofii.

...In gand am dedicat cursa mamei mele, iar o parte din lacrimile de pe obraji mi-au curs pentru suferinta ei de pe patul de spital...


Aviz altora ca mine, tentati sa se lase furati de val iar mie sa-mi fie invatatura de minte, ca nu trebuie sa lasi garda jos niciodata, pericolul este permament prezent si abia asteapta sa te prinda. Am ajuns seara tarziu la spital, m-au consultat si mi-au facut radiografii. Am scapat relativ ieftin, fara fracturi sau rupturi, avand o frumusete de entorsa de gradul II.

MPC 2014, te astept sa-mi iau revansa!
Fratilor, faceti sport, faceti miscare, bucurati-va de fiecare zi, asa cum va este data. Luci are o vorba mare... Muntii nu pleaca din loc, vor fi acolo si la anu... dar nu se stie niciodata daca vor fi acolo si pentru noi... Ajuns acasa, gandurile-mi erau doar la Bucuresti si la fiinta care mi-a dat viata. La ora 21.10, am primit un telefon scurt, rece si sec.
MAMA nu mai era... Isi incepuse drumul lung spre eternitate.


MPC 2013 - un regal

de Anca Moraru ( http://www.ankaberger.blogspot.ro/ )

MPC 2013 - seara de "before the race"


Zărnești, Vila Carla, 21:36
Sunt de câteva ore bune în Zărnești. Un oraș mult mai mare decât îl aveam în vaga mea amintire. Amintire din 1997. Unica dată când am dat cu nasul și bocancii pe-aici. Era vară și imaginea grătarelor și a burților întinse pe șezlonguri prin Plaiul Foii nu mi-a ieșit niciodată din minte. În 1997 eram încă prea ”novice” și ”proaspătă” după ani petrecuți în Germania și tabloul renascentist al unor corpuri corpolente semi-nude, dizgrațioase în lâncezeala lor și total contrastante cu spiritul naturii și al muntelui, unde totul se leagă de grațiozitate, perfecțiune coloristică și formală, prospețime, acțiune, mișcare în diverse ritmuri - ei bine, tabloul acela a fost o picătură traumatizantă. 
Cățărarea noastră pe diverși versanți și cotrobăirea pe trasee nemarcate, cordelinele aruncate și prinse, căldura pe care o simțeam contopindu-mă cu roca, garofițele, soarele .... au fost sublime. În Piatra Craiului m-am ales cu o lovitură ciudată la talpa piciorului stâng care de atunci a rămas pitită în structura osoasă sub forma unei dureri și a unei deformări pe care le-am tot ignorat și le tot ignor. O miime de secundă a durat totul și de atunci au trecut cincisprezece ani ....
Nu am mai revenit pe-aici de atunci. Ca urmare, NU cunosc Piatra Craiului. NU m-a marcat. Pentru mine, sublimul Carpaților Românești se află în Retezat. Acolo am deschiderea și spațiul care îmi oferă mie sentimentul de libertate și poate chiar și un sentiment de nemurire pe care nu mi-l doresc. Deși atunci când ne dăm seama că sfârșitul se apropie, tot nu vrem să murim .... Este ceva ciudat ... în momentul în care un ”simplu” diagnostic îți fixează, fie și relativ, un anumit termen, în zilele care urmează tot spui ”nu se poate, este o eroare” și cu timpul te convingi că totul e normal și că nu există nici un termen.
E întuneric beznă în Zărnești. Și liniște. Și frig. Deși prea cald pentru ora asta și pentru acest început de noiembrie. Prea cald după ce a trecut deja o primă mare zăpadă pe-aici. Adică ai putea ieși liniștit la un pantalon trei sferturi, un tricou cu mânecă lungă și un fes, să alergi. 
Ședința tehnică de la ora opt, ținută de Lucian Clinciu, a fost .... nu știu cum a fost. Știu doar că pot încerca să descriu ce urme a lăsat .... un voal de rece. Nu găsesc altă expresie. Un mesaj .... dur nu este termenul potrivit. Ceva ce nu se leagă acum în mintea mea și toți termenii potriviți cred că s-au culcat. Sau au plecat pe traseu, nu știu. Un sentiment de fior. Rece. Deși la start se pare că se vor prezenta peste 600 de oameni, deci intrarea pare a fi destul de permisivă, totuși mesajul din seara asta nu mi s-a părut deloc permisiv. Ceva de genul: ”Ați vrut să participați, uite eu vă accept. Ăsta e traseul, ăsta e echipamentul obligatoriu, restul depinde de voi. Nu e un concurs pentru toți dintre voi. Tocmai de aceea am gândit și atât de multe puncte de sosire pe traseu și puncte de ieșire de pe traseu. Veți avea de stat la coadă. Veți avea de alunecat. Veți avea de renunțat. Veți avea frunziș, grohotiș. Urcările vor scoate sufletul din voi - cine are, desigur. Coborârile mari vă vor seca. Cel mai bine este să știți când să renunțați.”
Nu acestea au fost cuvintele lui, dar eu cu impresia asta am rămas. 
Așa că deja mi-e frică că mi-am dorit să particip la ceva peste puterile mele. Desigur că nu voi fi traumatizată sau deprimată dacă voi abadona sau dacă voi termina ultima. Dar este prima oară când simt un fior ciudat și singurul meu colac de salvare este gândul că dacă am făcut de una singură 700 de km prin Himalaya, dacă am făcut Maratonul Brașovului, Maraton 7500 .... atunci poate am șanse să mă surprind mâine și să am o cursă peste așteptările mele de acum. 
Puncte-puncte ...... trebuie să fac traseul tot, ca să văd și eu, să simt și eu ce e cu toată legenda asta din jurul MPC-ului. Pentru că totul de aici pornește de multe ori. De la legendă. De la O legendă. Să vedem dacă există o legendă ..... căci legenda este de fapt o stare de spirit. Și eu cam excelez în stări de spirit, e ultimul lucru de care duc lipsă :-)
BAFTĂ ENORMĂ TUTUTOR, pentru mâine: organizatori, voluntari, concurenți.

Update 03.11.2013
Am fost acolo. Am trecut pe peste tot. Am alergat. Am mers. Am stat. Am respirat. Am văzut. Am observat. Am auzit. Am ascultat. Am căzut. Am suferit. Am orbecăit. Am simțit. Mi-am reamintit. Am retrăit. Am mirosit. Mi-am imaginat. Am trăit!

Legenda este un produs uman. 
Spiritul unei legende este omul în sine, cu tot ce transmite el
MPC nu este o legendă a unui spațiu geografic, dar este un spirit al unui om. Al unui om care crede în supremația Pietrei Craiului, așa cum eu cred în supremația himalayană. Și acest lucru respiră la greu din prezentarea mea despre Himalaya, cine a fost la ea, în august anul trecut, știe cu siguranță la ce mă refer.
Am umblat și am comparat ani de-a rândul. Potrivit unui dicton germanic, ”doar pe-acolo pe unde ai pășit cu pașii tăi, se cheamă că ai fost cu adevărat”. Și eu continui: ”Căci pașii tăi sunt purtători ai sufletului tău și sufletul tău nu poate fi văzut de nimeni. Poate fi simțit. Dacă vrei tu.” Ai sufletul greu, ești mare și greoi. Și pășești cu greu. Și nu prea ajungi în sfere înalte.
Piatra Craiului nu a fost pentru mine ”dragoste la prima vedere”. Retezatul mi-a dăruit acest sentiment mirific. Apoi, prin comparație, Arcul Carpatic a rămas unduit sub bolta masivelor din 
Himalaya, 
Anzi și din 
Alpi. 
Cu siguranță că nu voi simți niciodată pentru Piatra Craiului ceea ce am simțit în Anzi când, privind înapoi, am simțit concret răsuflarea Divinității. Nu-mi plac cuvintele mari, cele evlavioase nici atât. Dar acolo a fost unica dată când am simțit că ”l-am văzut pe Dumnezeu”. Divinitatea îmi trimitea, mie special, o ploaie de pulbere din stele .... o pulbere aurie se așternea peste mine. Este unul dintre locurile considerate ”paradisul meu” căci, potrivit unui alt dicton: ”Paradisul este locul unde ai fost și nu te mai întorci vreodată.”
Deci, o primă frază de după MPC:
Este un traseu tehnic. 
Nu este nimic poetic în el. Nu mai mult decât în alte colțuri carpatine, în funcție de preferințele individuale.
Este sudoare. 
Durere. 
Pericol. 
Abrupt. 
Lungime. 
Calcar. 
Măreție. 
Negru și alb în contopire. 
Nu este locul legendelor mele. 
Nu mă regăsesc în el. 
Este un traseu pe gustul meu - mai înțelege dracu ceva, păi nu ziceai că NU ESTE ....?! -, dar nu în condiții de cronometru. 
Iubesc roca. 
Solitudinea. 
Deschiderea. 
Gigantul. 
Tăcerea. 
Sălbăticia. 
Este un traseu pe gustul meu, pentru care trebuie să lupți. 
Nu pentru a cuceri muntele .... ce prostie! Muntele nu poate fi niciodată cucerit. Singura care stăpânește Muntele este Natura (treci peste tendința de a mă contrazice cu ”păi muntele e natura!”). Nu ființa umană. E o prostie. Ființa umană distruge muntele. Și natura, implicit. Dacă ar putea, ființa umană ar crea o telecomandă și pentru a da ploaie când ar vrea și cât ar vrea. Suntem niște inepți. Ne plângem că nu avem timp, deși ne batem joc de el. Avem timp. Căcălău avem timp. Dar am creat, în secole, o societate care nu mai este pentru om, ci împotriva omului. Am uitat de legăturile noastre cu natura. Nu o respectăm. O ignorăm și îi facem rău. Sincer, nici măcar gestul unui alergător de a arunca peste stânci coaja unei banane - nu frate, nici măcar gestul acela nu mi-a plăcut. Trei aruncături. Ce banană mare .... Cu ce aruncă natura în noi oare, de merită așa ceva? 
MPC devine o legendă prin omul care a creat și care conduce această cursă într-un mod cu totul și cu totul aparte. Al lui este spiritul. Poate fi spiritul lui, charisma lui, sau poate fi spiritul muntelui împrumutat lui. Nu știu. Nu cunosc omul, pentru a putea știi. Orbecăi. Și mă bâlbâi.
Ca să înțelegi fenomenul MPC, trebuie să asuzi și mai ales să treci prin toate fazele:
- să te apuci de alergare
- să alergi pe munți
- să alergi câteva ”grele”
- să afli că există MPC
- să dai ignore
- să auzi iar că există MPC
- să vezi lume alergând în tricouri de MPC
- să tragi cu urechea
- să încolțească ideea că poate vrei să fii parte din MPC
- să-ți îmbogățești CV-ul, ca să simți că ai câștigat un drept de a fi acceptat
- să depui candidatura
- să aștepți în incertitudine, fără să intervină nimeni pentru tine
- să deschizi e-mailul cu răspunsul
- să începi să te îndoiești că meriți, că poți
- și ar mai fi câteva ”să” - uri ... dar mă doare-n cot acum ....
(nu e glumă, m-am accidentat rău și sufăr. Deci ... nani! Sper să evit să ajung la cusut la chirurgie!! ...To be continued...
continuarea mai jos...

Montag, 4. November 2013

MPC 2013 - un regal

De început eventual cu ”seara de dinainte și de după” :-)
Totul este relativ. Puține lucruri nu sunt relative. Comunicarea este întotdeauna relativ bună. Sau relativ slabă. Ea devine bună sau este slabă în funcție de receptor. De publicul care primește mesajul, adică. Mâncarea este gustoasă sau nu în funcție de gusturi. Chiar și valori precum frig / cald devin relative în funcție de cine simte și exprimă. Unui nepalez îi poate fi cald la +8°C, în timp ce un african va paraliza de frig, iar un european se va plânge că e mult prea frig. Și lista poate continua. Ca urmare, MPC este sau nu este "un regal", este sau nu este un "Ironman al alergării montane" din România. Cert este un lucru: MPC este!
 * * *
De ce am vrut să particip la Maraton Piatra Craiului?

Nu sunt în vânătoare de palmaresuri, nu am nimic de demonstrat nimănui, nici măcar mie. 
Nici măcar nu mă consider o alergătoare montană, după doi ani și 20 de curse sunt abia la început și e posibil să rămân la stadiul acesta. Alergarea montană nu este prioritatea mea, ar fi undeva pe locul 3-4 pe listă. Nu am unde și cum să mă antrenez pentru a deveni ceea ce definesc eu ca fiind alergător montan cu adevărat. Trăiesc printre betoane, într-un oraș de coșmar fără diferențe de nivel, în care abia mai poți respira. ”Deschide și tu geamul, să mai intre niște aer. Curat.” - a devenit o sintagmă atât de ridicolă, că te apucă plânsul cu mâna pe mânerul ferestrei. Te gândești să respiri mai bine într-o pungă. Iar financiar nu-mi mai permit de mult să-mi iau picioarele la spinare şi să plec în fiecare week-end pe munţi.
Povești concrete despre MPC nu știam. Știam că e prin Piatra Craiului, atât. Și că mulți vor să-l facă. Dar văzând tricouri tehnice la atât de mulți alergători, nu mi-am pus problema că ar fi ceva ieșit din comun de nefăcut. Mai ales că unii mi-au spus că nu e mai greu decât tura scurtă de la Maraton 7500 - asta da informație falsă, trust me!
Apoi am aflat că procedura de înscriere e diferită. Trebuie să ”te califici”, să trimiți un CV sportiv sau să fii mega-cunoscut în branșă ca să fii acceptat. De ce am vrut totuși? Am vrut să-l simt. Am vrut să alerg. Era, pur și simplu, un ”următor pas”. A fost doar al 7-lea full marathon al meu. Dar așa cum tura scurtă de la Marathon 7500 este, pentru mine, echivalentul unui Half Ironman, acum aș putea spune că, în pofida lungimii ”normale”, MPC ar putea fi acel Full Ironman al alergării montane, tehnicitatea lui fiind mult peste orice altă cursă alergată până acum prin România. Deci, era un logic pas următor după 14 curse de trail running în doi ani, pe diverse distanțe între 20 și 45 de km.
* * *
Startul unui concurs este - ignorând partea negativă și mai puțin demnă a efectului, dacă ne limităm la strictețea termenului utilizat în contextul cu care suntem obișnuiți de mici copii  - precum o poruncă. Știu că veți spune că exagerez, pentru că nu percepem startul ca pe o poruncă. Dar:
Într-o lectură recentă, ”Masele și puterea” - Elias Canetti (Premiul Nobel pentru literatură - 1981), se tratează acest efect cu directă legătură către actul ”fugii”. Nu voi cădea în păcatul de a confunda sau asimila fuga cu alergarea, dar în unele cazuri, într-un concurs, unii dintre noi nu mai aleargă, ci fug. Să nu fie prinși de cei din spate. Să nu fie ”atacat” și astfel să piardă țelul alergării sale. Canetti spune așa: ”Porunca este mai veche decât limbajul, altfel nu ar fi posibil să fie înțeleasă și de câini. (.....) Cea mai veche formă a efectelor poruncii este fuga. Ea este dictată din afară”, de cineva ”mai puternic”. (....) ”Porunca obligă animalul/făptura mai slab(ă) să se miște, indiferent dacă va fi într-adevăr urmărit sau nu. Totul depinde de intensitatea amenințării: prin privire, prin voce, prin mimică.”
Știu sau poate nu știu, în orice caz cred că înțeleg mecanismul conformă căruia unii alergăm, alții fugim. La un moment dat, pe traseu, pe coborârile pe coardă, un tip slab și mai în etate, pe care nu-l cunosc, a avut așa un fel de acces de disperare și, deși eu urmam clar la rând pe coardă, s-a băgat în față. Nu a contat că s-a lovit de mine. Omul era disperat. Nu știu de ce, căci în fața noastră mai erau pe puțin 200 de oameni. Apoi, probabil l-am depășit, nu știu, că doar nu fac urmăriri de persoane în cursă. Cert este că pe o potecă îngustă l-am auzit din nou din spate. Nu spunea ”pardon”, dar gâfâia și se agita și-și storcea sufletul din el să mă ajungă și să mă întreacă. Nu că aș fi așteptat să ceară voie să treacă, de regulă simți că cineva vrea să te depășească și îi faci loc. Dar acum era altceva. Simțeam din nou o disperare atroce, chestie care pe mine de multe ori mă sperie. Este un anumit tip de disperare, despre care nu voi comenta acum. Așa că am încetinit, am oprit și i-am spus să treacă, dacă tot e atât de disperat. Să fi pierdut eu trei-patru secunde, până să ajungă unde eram și să treacă de mine. Conta prea puțin. Ce face cursa din unii .... înțeleg aviditatea asta dacă te afli în primul pluton, dar în rest nu o mai înțeleg. Din punctul meu de vedere, acest om nu mai alerga de mult. El fugea. O frică îl determina să fugă. Nu-l judec, încerc să-l înțeleg. Pe mine, plăcerea mă determina să (mai și) alerg :-) Și cronometru, evident :-)) tic-tac, tic-tac, tic-nu tac ... da' taci odată!
* * *
Una dintre cele mai senzaționale cărți care mi-au ”căzut” în mână - e chiar o fază interesantă cu ”căzutul” ei: eram acum doi ani în cea mai captivantă librărie pe care am văzut-o eu, în Kathmandu. Cu doi ani înainte de acest moment despre care voi povesti, intrasem în librărie, dar eram chioară de bani, așa că am plecat de acolo tânjind la foarte multe titluri. Și poate că nu neapărat la ”a achiziționa” cărțile respective, cât la episodul de a mă afla acolo, printre ele și de a-mi putea permite să stau câteva ore printre rafturile ticsite, dar minuțios aranjate. În Kathmandu, ca în tot Nepalul unde există tras curent electric, lumina artificială dispare fără preaviz. Per total, cam 16 ore din cele 24, populația nu are curent electric și acest lucru nu se întâmplă respectându-se vreun program anume anunțat public. Eram la etajul unu, mai aveam 800 de rupii pe care aș fi putut să le dau pe cărți. Opt sute de rupii însemnau cam 10 USD. Eram pe un culoar strâmt, la etaj nu existau ferestre. A fost o chestie de miimi de secundă, ca și cum CINEVA mi-ar fi împins mâna către o carte foarte groasă, cu marginile paginilor aurite, bine lucrată, cu scris auriu pe cotor și pe copertă. ”Law of Success - complete and unabridged” by Napoleon Hill. 
Nu titlul în sine s-a agățat cu codița-i de creierul meu, ci completarea aceea de ”ediție completă și necenzurată”. Succesul este o chestie relativă și cam efemeră, zic eu. Fiecare cunoaște o proprie definiție a succesului, indiferent de recunoașterea maselor, de recunoașterea publică, pe care nu chiar toată lumea o vânează. Eu nu cred că valoarea intrinsecă a succesului stă în recunoașterea de către ceilalți. A trăi în sine, a-ți gestiona viața și mai ales relațiile - acesta este succesul absolut, dacă mă întrebi pe mine. Restul ”e detalii” de genul orgoliu, ambiție, lăcomie uneori, vanitate, libertate prost înțeleasă și multe altele. Deci în miimea aceea de secundă când am văzut titlul și am întins mâna spre raft să scot ”biblia succesului” dintre celelalte cărți, s-a stins lumina și termenul de beznă nici măcar nu reușește să descrie intensitatea întunericului în care m-am cufundat brusc. Cartea se afla deja în mâna mea dreaptă. Stânga era ocupată cu alte trei cărți, printre care una îmi dădea fiori, fiind scrisă de Sir Edmund Hillary și eu tocmai coborâsem de pe potecile pe unde fusese acest neozeelandez care a lăsat în conștiința nepalezilor o amprentă ce nu ar putea fi distrusă probabil de nimeni, decât de un rău diabolic. Cartea a costat 792 de rupii. Eu mai aveam toți banii 800 de rupii și peste câteva ore aveam să plec din Nepal.
Unul dintre multiplele subiecte și aspecte analizate cu har în această cărțuloaie se referă la IMAGINAȚIE.   Și cum eu cred că MPC-ul de astăzi a pornit și de la o picătură mai mare de imaginație, depășind probabil polobocul în care s-a tot revărsat de opt ani încoace, am ales să fac legătura și să-l citez pe Napoleon Hill:
 ”Imagination is the workshop of the human mind wherein old ideas and established facts may be reassembled into new combinations and put to new uses. (....) Imagination has been called the creative power of the soul, but this is somewhat abstract and goes more deeply into the meaning than is necessary from the viewpoint of a student of this course who wishes to use the course only as a means of attaining material or monetary advantages in life. (....) You also know that self-confidence and initiative and leadership must be created in your imagination before they can become a reality, for it is in the workshop of your imagination that you will put the principle of Auto-suggestion into operation in creating these necessary qualities.” 
Și mai vorbește autorul și de Putere, Entuziasm, Focusare, Inițiativă, Auto-control etc. etc. - hai că mai am un pic și mă pierd în recenzia cărții!
* * *
Încerc să evit a repeta cele deja spuse ieri, în completarea acestui material. Nu am imaginea completă a evenimentului pentru că pur și simplu nu am mai rezistat până la finalul zilei, pierzând partea de ceremonie a înmânării medaliilor și premiilor. Pe lângă oboseala fizică și durerile din urma căzăturilor grele din timpul zilei, cred că am fugit de anumite emoții. Cred, nu știu. Am plecat după prezentarea celor doi alpiniști care au urcat pe Nanga Parbat, după prezentarea lui Toma Coconea, după premierea integrală a celor care au parcurs toate etapele din 2013 ale Carpathian Man.
* * *
Trecând acum către lucruri mai puțin serioase, cum fu, până la urmă?!
O să încep cu ceea ce nu ar trebui să uit dacă mă voi mai încumeta să mai particip vreodată:
1. Tricoul cu mânecă lungă - esențial! Am căzut cu cotul într-o muchie a unei pietre. S-a tăiat foarte adânc. Când am ajuns seara și am îndoit brațul în fața oglinzii, m-am speriat. Mâneca lungă a unui tricoul skin m-a salvat practic de la o infecție urâtă. La cât de adâncă este tăietura, o curățare de pământ sau așchii de calcar ar fi determinat probabil o intervenție mini-chirurgicală. Dar așa, parte din pielea tăiată și din tricou au intrat în adâncitură, au absorbit sângele și asta a fost un mare avantaj, mai ales că mai aveam să zăbovesc pe traseu câteva ore bune și să mai iau vreo trei trânte oribile.
2. Pe același principiu, pantalonii lungi rămân și ei ”aur la purtător”.
3. Bețele sunt indispensabile, cu condiția să știi să le stăpânești.
4. Pentru mine, fără ochelari de soare. Am suferit cumplit, cea mai mare parte a traseului fiind prin păduri umbrite, unde aproape că orbecăiam. Dar având la mine doar ochelarii de soare cu dioptrii, nu aveam cum să renunț la ei. Deci, ochelarii helio și șapcă sunt îndeajuns.
5. Am cărat camelback de 1,5 l apă în spate. O idee excelentă!! Am consumat cam 2,5 l pe tot traseul, alimentând o singură dată după Refugiul Spirlea. Traseul e complicat și nu văd cum s-ar putea organiza mai multe puncte de hidratare pentru toți concurenții. Am văzut concurenți fără lichid și bidon la ei .... mare mister. Primii 11 km nu am băut nici eu nimic, deci La Table aveam 1,5 l de apă în spate, dar apoi tot bei.
6. Magneziu nu trebuie să lipsească, am luat 5 tablete de magneziu.
7. Mănușile sunt importante. Ajută și când cobori pe corzi, și când mai cazi. Ajută mult. Ideale mănuşile de ciclism (de vară, dacă e cald)!
8. Bentiță pe deasupra urechilor, dacă te prinde seara și răcoarea.
9. Având ceva probleme cu picioarele, am ales să alerg cu niște glezniere foarte performante (de la Lidl!). O idee foarte bună. Condiția este să și încapă piciorul confortabil în șoșonul de alergare.
10. Am făcut 9 ore. Dacă vreau 7 ore jumate, trebuie să las aparatul de foto în cameră!
11. La 11,5 km este primul timp limită, La Table, 3 h. Am făcut 1h40.
12. La km 26 aproximativ este al doilea timp limită, Plaiul Foii, 6h30. Am ajuns după 6 ore fără 2 minute. Se putea mai bine.
13. 3h17min până pe Vf. Funduri - 16,7 km.
* * *
Dimineața cursei
Printr-o întâmplare total neașteptată și o potrivire de ultim moment, m-am putut caza chiar în vila de care se leagă poarta de start :-) Totuși, trezitul la ora 5:50, ca să mă pot dezmetici, că-s mai moșmondită.
La 6 se lucra de zor jos.
  Deși îmi adusesem destule chestii de mâncat, ca înainte de fiecare cursă nu prea am avut spor. Să bag ceva la ghiozdan atât de matinal e deja prea mult pentru mine. A început să se lumineze de ziuă și să apară și concurenții. La 7:30 trebuia să înceapă intrarea în zona de start. 
Am fost destul de uimită să văd că oamenii parcau pe unicul spațiu verde din centrul orașului ... unde eu ieri avusesem o jenă imensă să fac chestia asta și chiar nu o făcusem până la urmă ... o să mor cu jena-n brațe, e clar.
Imaginea, din punctul meu de vedere, contrasta puternic cu unul dintre mesajele transmise de organizator și care se referea și la protejarea mediului natural din jurul nostru, pe care și-așa îl exploatăm la greu. Dar să trecem peste, a doua zi uimirea mi-a fost și mai cruntă.
M-am echipat, m-am tot fâțâit cu numărul de concurs, pe care inițial îl fixasem pe picior .... dar nu, hai să respectăm rugămintea de la ședința tehnică, pe care s-a și insistat și să punem numărul pe bust. Problema era că este una dintre variantele cele mai incomode. E mare și fâșâie, una la mână. Pe mine mă încurcă. Dacă te schimbi pe traseu, ce faci, stai să desprinzi ace și să le prinzi iar ... e nașpa. Ideal e pe picior sus sau pe rucsac, deci pe spate. Dar, cum ziceam, hai să respect rugămintea organizatorului. Și o să mor și cu respectul în brațe, căci mulți au lăsat numărul de concurs fixat pe rucsac, deci pe spate. 
Ne-am gătit și am coborât la zona de start :-), unde avea să se facă și verificarea echipamentului. Care a fost destul de relativă, văzând pe traseu destul de mulți șoșoni de alergare pe asfalt, neprofilați (un mic exemplu, lista e mai lungă).
Startul s-a dat cu o întârziere de 16 minute. Au fost strigați primii 33 de favoriți prezenți, adică cei care câștigaseră la ediții anterioare, locul lor de start fiind în fața celorlalți.
Era frig, dar totuși neașteptat de cald pentru un început de noiembrie atât de matinal, ora 8. Entuziasm mare, din ce am auzit s-au prezentat 488 de alergători la start, nu 600+, cât se știa înainte.
Foarte organizată intrarea în zona de start, pe două secțiuni, pentru eficiență, fiind împărțită în două culoare. Numerele de la X la Y pe stânga, unde doi voluntari bifau listele nominale și de la Y1 la Z pe dreapta, unde alți doi băieți bifau următoarele numere. Ca și procedură de verificare, admit că la Marathon 7500 aceasta a fost mult mai riguroasă.
Photo by Andreea Dumitrescu
   * * *
Haaaaaa ..... ce puii mei să zic despre traseu, altceva decât scriam în materialul anterior?! 
Cine cunoaște Piatra Craiului, știe la ce să se aștepte. Cine nu cunoaște Piatra Craiului .... să pună mâna să se documenteze!
Se aleargă destul pe plat, ca și încălzire, după startul din centrul Zărneștiului. Nu știu cât. Doi-trei km? Pornirea nu este atât de agresivă ca la Maraton 7500, de exemplu. Oameni mulți pe străzi - desigur, raportat la dimensiunea orașului -, mulți ieșiți pe la porțile caselor. 
Photo by Miclea Adrian
Am rămas destul de mulți km în al doilea pluton după cel fruntaș, deci probabil în primii 250. Am pierdut poziționarea cam după 20 de km, când mi-am dat seama că ar mai fi eventual 50 de alergători după mine, așa, ochiometric, s-ar putea foarte bine să mă înșel amarnic. Și deși nu îmi stabilisem în minte să ies ultima la acest concurs, ideea mi se părea destul de atrăgătoare, cu condiția să nu întârzii pe nimeni în mod suplimentar, deci să ajung la Plaiul Foii fix după șase ore jumate, cât era stabilit timpul limită de la momentul startului.
Se cotește destul de repede la dreapta și traseul duce spre Gura Râului. După vreo 3 km se ajunge la Fântâna lui Botorog, pe la km 5 este satul Măgura, unde ne-am înșiruit frumușel în șir indian, unii spunând glume și schimbând impresii :-)
Ca să nu o lungesc prea mult, harta traseului se află și pe celelalte două postări anterioare:
maraton-piatra-craiului - cu o modificare între CP 2 și CP 3, dar nu am găsit nicăieri varianta modificată în format electronic. De la CP 2 se urcă cred că spre Vf. Priporului - harta primită s-a deteriorat și nu pot citi clar pe ea, din păcate - și se coboară apoi spre Vf. Joaca. Traseul e ondulat, prin pășuni, te poartă când sus, când jos, ca pe spinarea unui dinozaur :-)
Și uite-așa, după 1h48' am ajuns la CP 4, La Table, unde era limita de timp de 3 h și unde cred că au ajuns toți cei care au luat startul.
Aici eram întâmpinati cu un real festin, era primul punct de alimentare/hidratare și ceasul meu arăta 11,58 km.
A urmat un segment de ”fostă pădure”, resturi moarte de trunchiuri de copaci, uscate la maxim, un peisaj dezolant care mă duce cu gândul la ”Pădurea Spânzuraților” a lui Rebreanu ... nu mă întreba de ce!
Fotografiile făcute aici pe automat mi-au ieșit prea arse pentru a putea fi arătate, din păcate.
A urmat din nou urcuș, nu foarte agresiv, prin pajiște. Pe stânga potecii înguste un voluntar bătea vesel la două tobițe și tot aici mai mulți alergători și-au lăsat jachetele care le prisoseau.

La 12:30 auzeam zarva de pe Vârful Funduri - 2.018 m - și peste trei minute Înălțimea Sa avea să mă și ”lovească” :-)
Arăta bine, chiar bine. Imaginea mă relaxa brusc. În sfârșit, ceva rocă! În sfârșit, un vârf, o înălțime ..... ceva mai palpitant. Am zăbovit max. 5 minute aici. Urma o coborâreeee .... pe Valea Urziciiiii ....
Coborârea de pe vârf este spectaculoasă și aici a fost un fotograf, Mihai Benea, care a realizat un set de imagini pe măsura peisajului, periculozității și talentului său. Și pe această cale, mulțumiri  ... fotografiile sunt parcă mai valoroase decât mâncarea de pe traseu. P-aia ți-o poți căra, la o adică, dar să stai să-ți faci fotografii chiar nu merge, corect? Și cu ce rămâi?
Coborârea pe Valea Urzicii e dată dracului! Totuși, nu aici am căzut. Dar am înaintat greu, nu mai am exercițiul unor astfel de trasee, care erau preferatele mele și pe care țopăiam nevoie mare altă dată ...
Este o coborâre lungă și .... foarte pregătită de organizatori (!): secțiune delimitată, coardă cu noduri, grohotiș înlăturat .....
Aici este combinația de pământ negru cu grohotiș care nu e deloc Raiul pe Pământ ..
Cred că era CP 6, înainte de Marele Grohotiș, unde stătea un domn, ca voluntar, probabil de la Salvamont, foarte optimizant. Urma o coborâre ”în bot” pe stânci și presupun că avea rolul de a ajuta în caz de nevoie. Am profitat că nu era aglomerație și l-am rugat să-mi facă o fotografie. Și a ieșit de excepție, mulțam fain!
Și ghici ce a urmat? Marele Grohotiș al Pietrei Craiului ............... mare și lung și alb, un joc de lumini și umbre, frig și cald, unde atenția trebuie să fie din nou maximă, unde pereții din dreapta parcă te observă și stau să se prăvale pe tine dacă ești om rău .....


E clar ... traseul te ține ”în corzi” aproape 85% din el. Nu știu cum l-aș aborda o a doua oară, dacă va mai exista. 
 Mă apropiam de o imagine pe care o păstram în ungherele minții de cincisprezece ani, exact ca și pe durerea surdă, dar constantă, din laterala labei piciorului stâng ..... 
Nu știu ce naiba se mai predă prin gimnazii și licee acum, la literatură română, dar cine a apucat ca ”lectură obligatorie” clasicii români descriptivi ai naturii din România, nu are cum să nu se lovească de anumite fragmente din proza lui Geo Bogza, Nicolae Bălcescu, Calistrat Hogaș, Dimitrie Bolintineanu .... am fost îndrăgostită până la un patos deplorabil de limba română. Credeam că este o pasiune infinită și pentru toată viața. Nu a fost, dar asta nu înseamnă că am șters totul cu buretele! Pe măsură ce pașii se mai înfruptau din lungimea unduitoare a potecii, perspectiva asupra ciudatei sculpturi naturale se schimba și ea ....
Drumul ce trebuia să ținem se încovoia ca un șarpe de după stâncile care ne împrejmuiau mersul, și se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora și noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de ușori și de îndemânatici, atât de bine învățase piciorul nostru a-și mlădia talpa pe unghiul ascuțit al pietrelor și a se înțepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat și n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuș primejdios.” - Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte - amintiri dintr-o călătorie - 1912/1914.
Și gata .... o ultimă privire peste umăr, pentru o imagine a unui loc unde chiar nu știu când sau dacă voi mai ajunge vreodată. Traversarea pe grohotiș continua și mă gândeam că unul dintre avantajele unui concurs de acest gen este, cel puțin pentru mine, faptul că poți fi singur, dar în același timp, ocrotit. Să ajungi pe aici singur, de capul tău, poate deveni un pic sinistru chiar și pe vreme bună și sentimentul de sinistru are atât de multe nuanțe, încât aș putea croșeta un covor cu ele, de la lună până la soare !
Față de ceea ce avea să urmeze, preferam grohotișul :-) Au urmat prăpăstiile unde am bușit-o de mai multe ori. Nu am căzut tot anul, în 15 concursuri, cât am mirosit țărâna în ziua de azi ....
Un indicator tocmai grăia că până la Plaiul Foii ar mai fi patru ore jumătate, ceea ce nu se pupa deloc cu timpul limită impus ... parcursesem 20 de km, trecuseră patru ore jumate ... păi era intolerabil să mai am de alergat/mers încă 3 ore (să zicem că patru ore jumate e timpul turistic, deci mai scădem o oră jumate măcar). Începusem să am emoții. Hai că să ajung ultima la finish și tot era o onoare, dar să nu ajung deloc ... era un final de sezon nu prea pe gustul meu.
Am trecut de Refugiul Spirlea și de Barieră, puncte pe care acum nici măcar nu mi le mai amintesc .... și am intrat pe un forestier după km 23, ocazie să mă inervez neputincioasă .... uitați-vă numa ce trunchi crud și puternic e făcut bucăți .... și cum mașină cu număr de București încarcă la greu din pădure ....
   Pe forestier o cam duci 3 km. Am ajuns la Plaiul Foii după cinci ore și 56 de minute de la start și chiar m-am bucurat de un pahar cu supă caldă, servită acolo la botul calului. Nici nu mi-a mai trebuit altceva. Am zăbovit vreo cinci-șase minute și am tulit-o mai departe. Mă mai așteptau vreo 15 km și mi se părea destul de multișor. 
 Cum nu trăsesem de mine pe traseu, nu mă simțeam așa de obosită, dar nah ... o osteneală tot era, că peste noapte nu prea dormisem și eram practic în picioare de aproape nouă ore. Reușisem să trec și peste apăsarea rucsacului și îi mai invidiam pe cei care nu cărau nimic .... de parcă regulamentul impus era, din nou, ca mai la toate concursurile, doar pentru unii, mai fraieri. Am intrat din nou în pădure. 
Urmau kilometri lungi de frunziș bogat și un urcuș teribil, dar teribil de abrupt și prelungit către Refugiul Diana. ”Da cu ce-o fi greșit fata aia, de au cocoțat-o la cucurigu?!” Pur și simplu aveam impresia că nu mai ajung nicăieri, era umbră, ochelarii mei cu dioptrii și cu lentilă suplimentară de soare deveniseră un handicap teribil .... ajunsesem să mă bucur de un tricou semi-fosforescent care se mai zărea sus, în fața mea, dar ajutorul nu a durat prea mult, băiatul respectiv pierzându-se prin pădure în fața mea, fiind mai rapid, evident.
Urcam și mă mai uitam în spate. Nu eram chiar ultima, ceea ce era bine totuși. Pe aici cred că am luat două dintre ultimele trânte puternice, vai de măruntaiele mele. Noroc că nu am căzut din nou pe cotul care sângerase îndeajuns și care mă durea de-mi pleznea jugulara uneori!
O scară foarte interesantă aici:
Am ajuns cu greu la Refugiul Diana, patru km într-o oră jumate ..... wow, cât de oribil poa' să sune chestia asta pentru un alergător montan?! Se urcă cu genunchii aproape de bărbie, ca să spun aşa.
Vestea bună era că mai aveam de numărat mai puțini pași decât cei pe care deja îi numărasem pe ziua de azi. Vestea mai puțin bună era că tot pe coborâre tehnică continuam o vreme și nu prea mai vedeam, era prea întuneric pe sub lentilele mele de soare, prin pădurea deasă .... ghinion de neșansă, nah! După alți 2 km și vreo 40 de minute am ajuns și la CP 12, la Colțul Chiliilor - un loc unde cu siguranță merită intrat. Schitul a fost reînființat în 2001, pe locul unei vechi vetre monahale, a cărei existență este scriptic atestată din 1723, dar care a fost distrusă în 1781.
La așa un traseu lung, uite-așa o descriere scurtă a ieșit ....  Cei de la punctul de control nu prea mai aveau multe să ne ofere, dar de regulă, din experiența mea de concursuri, știu că dacă rămâi la coadă cam așa se întâmplă. Aș fi dat orice pentru o băutură acidulată, o apă minerală de preferat. Oamenii cam înghețaseră acolo și aveam așa un sentiment de culpabilitate .... doamneeeeee! Dragilor, mulțumim, mare lucru să stai pe loc atâtea ore, chiar și pe vreme frumoasă. E mai ușor să alergi în cursă!
Următorii 8 km și aproape jumate i-am savurat. Ieșisem din pădure și aveam acum doar potecă pe pajiște, paralelă cu drumul forestier. Era amurg, se răcise ... și, în sfârșit, aveam parte de acea deschidere care-mi este necesară ....
Aveam o oarecare reminiscență de stare de spirit care mă suia sus, undeva pe la spre 4000 de m, prin Himalaya, într-una din serile friguroase dintre Crăciun și Anul Nou, când eram întârziată pe o potecă înaltă și unduitoare, care mă suia și mă cobora de la Pământ la Cer și din Cer spre Pământ, una dintre diferențe fiind că aveam în spate 20 de kg. Față de cele 4-5 cărate acum ...
Nu, evident că nu pot compara poteca din Himalaya spre Phortse, la 3.800 m - dar nu despre o stare de spirit vorbim aici?! Asta era starea mea de spirit: cu pașii aici și cu sufletul acolo. Ce înseamnă asta .... nu știu.
Am continuat astfel cursa, cufundată în prăpăstiile mele personale, până ce am auzit din spate o nouă prezență. Să mai fi avut 2 km până la finish? Era o altă fată și în spatele ei nu se mai vedea nimeni. Mă gândeam că ar dori cu siguranță să mă ajungă, să nu fie singură, eventual să mă depășească și să știe că în spatele ei mai vine cineva :-) Cunosc sentimentul atât de bine .... Așa că am încetinit și am dat în mers. Ana-Maria cu nr. de concurs 1050 era toată numai un zâmbet, așa că era greu să nu vrei să rămâi cu ea.
Am alergat împreună restul distanței și am intrat împreună în Zărnești. Chiar înainte de a coti dreapta să intrăm practic pe ultimul segment, spre asfalt, mai era un grup de băieți entuziaști și ”un grup” de biciclete, probabil ale lor. Presupun că era CP 13. La intrarea în Zărnești, nefiind încă chiar întuneric, pe o bancă din fața unei porți pe partea stângă stăteau două bătrânele care au început să ne aplaude și ne-au spus că suntem ultimele. Apoi un grup de copii ne-a felicitat stâlcit cum că ”ați luat ultimul loc, uraaaa!!!!” - ceva de genul acesta. Eu și Anamaria râdeam. Ea mergea la pas prea repede, dar nu putea alerga. Eu puteam alerga bine, dar la pas nu puteam merge în ritmul ei. Așa că ea mergea și eu alergam ușor :-)
Intrarea pe culoarul de finish a fost lungă și cât de cât animată de câțiva entuziaști încă prezenți acolo. Doi băieți pe stânga au întins palmele, să ni le ciocnim. Veselie mare, dar destui de puțini prezenți. Și probabil nimeni să ”împuște” o fotografie și cu finish-ul nostru. Că așa-i când ești la urmă, nu mai prinzi apă, haleală sau poze :-)

Ba uite că Sebi (Sebastian Butcovan) a ”împușcat” o poză cu noi, ce drăguț!! Merci :-) Eu mă pregăteam să fac poză la culoarul de intrare cu ceasul de cronometrare
Și gata, fuse-fuse și se duse ultima cursă din sezonul meu. Am început cu Ironman pe 22 iunie și am terminat cu MPC pe 2 noiembrie. Dar despre asta, într-un material viitor, când va ninge afară, va fi viscol, eu voi fi venit de la o alergare lungă și solitară, și, după o baie parfumată, cu Weihnachtsplätzchen & Christstollen und Glühwein voi savura relaxarea pe care scrisul și lectura mi le oferă atunci când nu fac sport.
* * *
După finish am dat mâna cu Anamaria, care radia. Era extaziată. Când fusesem şi eu atât de extaziată pentru simplu fapt că trecusem o linie de finish? Cu excepţia exploziei de la Ironman Oradea .... a mai fost extazul de la primul Half Ironman 2011 .... cred că la Brasov Marathon 2013 am mai avut bucuria asta supremă că wow, wow .... am ajuns, finally, ce minune .... wowwww :-) Da, nu le putem reţine pe toate la intensitatea cu care s-au întâmplat, cele mai puternice îşi fac loc de obicei. Mi-era foame. Rău. Şi sete. Îngrozitor de sete. O bere - limonadă era tot ce-mi doream. Dar era în cameră. Deasupra mea cu un etaj, că doar mă cazasem chiar în poarta de finish, nu? Când am văzut prăjitura de casă cu mere, pudrată frumos cu zahăr ..... am fost în al nouălea cer! Asta era!! O bucată de-acolo era recompensa supremă! Medalia nu o vedeai la finish, deci nu aveai ce muşca de bucurie ... Ca de obicei, dacă la finish nu e nimeni să te ia în braţe, trebuie să te descurci cum poţi.
 Delicioasă prăjitura asta de casă, chiar delicioasă! Am luat trei bucăţi şi un miez de lapte. Sebastian Butcovan era prin zonă şi am vorbit puţin cu el, Roxana Ghilţ cu fetiţa cea mică, în rest pustiu. Acum, după ce mâncasem puţin, prioritatea următoare era berea din cameră şi duşul. Şi lovitura din cot, evident. Şi să văd cum se prezentau tălpile, adică degetele de la picioare, fiind prima oară când alergam cu nişte proteze între degete, pe care a trebuit să le achiziţionez de curând pentru a încerca să evit chestii pentru mai târziu.  Trebuia să mă liniştesc,  să-mi ling rănile şi  să văd cum ajung la festivitatea de premiere.  Momentan începuseră să se arate descărcările loviturilor de pe traseu, deci hopa sus în cameră. De la balcon am mai văzut câteva sosiri, din păcate fotografiile făcute nu au ieşit deloc clare.
 * * *
Festivitatea de premiere,
începută pe la 19:30, a umplut sala. Din păcate nu am rezistat mai mult de două ore, deci nu pot povesti foarte multe despre. Cert este că acolo se formează o celulă aparte şi ideal ar fi ca publicul să respecte, păstrând liniştea, tot ceea ce se întâmplă pe scenă.... Ignorând fâţâiala permanentă a foarte multora, cu ceva bunăvoinţă şi tone de toleranţă ţi-ai putea imagina că eşti martorul unui spectacol menit să te facă să înţelegi spiritul evenimentului ca un tot unitar. 
Nu mai era loc pe vreun scaun, aşa că mi-am găsit un colţişor pe podea, lângă perete, aproape de scenă, de unde am putut urmări relativ OK ceea ce se întâmpla pe scenă.
Şi măcar acum, la final de sezon, am înţeles ce este cu acest ciclu Carpathian Man .... dorisem foarte mult să particip în Făgăraş, dar am avut două obstacole eliminatorii: lipsa unui coechipier şi lipsa banilor. Lipsa banilor m-a făcut să nu insist în a găsi un coechipier, căci toate se leagă între ele. Probabil că nici nu aş fi găsit, dar ştiu că am suferit foarte tare că nu am putut participa la momentul respectiv.
Aproape de ora zece, când înţepenisem din toate părţile corpului, atât cele tari cât şi cele moi, când am simţit că mai am un pic şi adorm, când deja nu prea mai vedeam nimic din ceea ce se întâmpla pe scenă din cauza traficului greu de persoane din faţa ochilor ... am decis că e momentul să mă retrag spre vastele apartamente. M-am dus pe hol şi am rugat să primesc medalia de finisher. Şi cam atât. 
MPC se încheiase pentru mine. Un regal printre cursele montane româneşti prin faptul că oferă un traseu dificil, tehnic, într-un masiv deosebit, un ambient şi el deosebit, cu o gestionare mai puţin "gălăgioasă", dar focusată şi eficientă. MPC este, fără doar şi poate, un magnet pentru alergătorii montani cu experienţă.
 * * *
Şedinţa tehnică a fost .... "interesantă" e prea puţin exprimat.  A fost o stare de spirit.  Da, şi şedinţa tehnică a fost o stare de spirit.  Prin discurs.  Prin timbrul vocii.  Prin gestică şi aplomb. Prin pauzele din interiorul frazelor. Prin intonaţie.
E charisma pură şi ăsta este meritul vorbitorului.  Un moderator din exterior nu va putea transmite aşa ceva, vorbind despre un eveniment care nu este "copilul" lui. 
Cred că a fost printre puţinele - sau unica! - şedinţe tehnice unde în sală a fost linişte - am stat în primul rând, nu ştiu cum se percepea din spatele sălii - şi din al cărei conţinut chiar am reţinut multe, multe detalii şi avertizări. De la şedinţa tehnică e posibil să pleci puţin debusolat şi nesigur, dacă eşti la prima participare. Nici un alt concurs asemănător nu are atâtea "linii de sosire pe traseu", ceea ce e clar un semn că acolo e ceva dat naibii. Şi aşa a şi fost. 
 * * *
Marcajul a fost ”scurt și la obiect”. Nimic în plus, nimic în minus. Acolo unde trebuie, nici un exces. Oricum, din toată cursa, nu am rămas mai mult de 10 km cumulați singură pe traseu și nu prea văd pe unde m-aș fi putut rătăci.
 * * *
Cronometrarea
fără chip, fapt care a fost o surpriză destul de mare pentru mulţi care mai participaseră. Deci mă aștept să văd clasamentul nu mai devreme de una-două săptămâni, după cum am observat că merge comunicarea.
 * * *
Tricoul a reprezentat o dezamăgire pentru foarte mulţi, nefiind tehnic. Deci nu mai poţi alerga cu el, nu mai poţi fi invidiat. Nu mai poţi fi văzut în lumea celor care cunosc, cum că ai fost la MPC. Eu îl port la birou de două zile, dar nimeni de aici nu ştie ce reprezintă şi nici nu ar înţelege. Nimeni. Este un tricou de lady, din bumbăcel, un bleumarin intens, cu o floare de garofiţa Pietrei Craiului sus, pe stânga, în dreptul inimii celor mai mulţi dintre noi. Pe el nu scrie Maraton Piatra Craiului, ci scrie simplu....
Este, cu siguranţă, un gest pentru comunitatea, pentru locul căruia Lucian Clinciu simte ceva şi faţă de care poate se simte dator. Nu ştiu, nu-l cunosc, după cum spuneam şi cu alte ocazii. Ar fi, cu siguranţă, interesant. Pe spate, minimalist, sunt siglele Carpathian Man, Salomon și Sponser. 
 * * *
Medalia este fin lucrată, foarte fin lucrată. Argintie. Cu logo Carpathian Man pe ea. E superbă, dar nu realizezi din prima.... După ce am luat-o, am pus-o în buzunar şi am uitat de ea până marţi. Când am căutat-o şi am prins-o din nou în palme, abia atunci mi-am dat seama că are o delicateţe aparte. O șlefuire apare, care îi dă un luciu deosebit. Este tot o Garofiţă a Pietrei Craiului.  Transmite un ceva ...
            un spirit ....
                        nu pot defini.....
                                     Este altceva.
Nu e nevoie să avem definiţii la orice. 

 * * *

Carpathian Man vs. Omul Carpaților .... Este o dilemă care, din punctul meu de vedere, apare ca un paradox în tot contextul evenimentului. Ar fi util să înțeleg de unde a pornit denumirea .... adică de ce în engleză .... (?!). Ce facem cu limba română? De ce nu ne (mai) place?