Prietenilor mei...

de Cristian Torică

Am citit în fiecare an relatările/poveştile/ comentariile celor care au participat sau doar au asistat la acest eveniment (dacă aş zice ca e doar un concurs aş fi nedrept) şi de fiecare dată mi-au stârnit emoţii foarte puternice. Simţeam imboldul să împărtăşesc (în scris) şi eu bucuria traită la fiecare început de octombrie, dar de fiecare dată amânăm. Se pare totuşi că momentul a sosit... simt nevoia ca unii oameni din jurul meu să ştie (poate mulţi din ei deja o ştiu) câtă fericire au putut să îmi aducă.

Toată povestea cu MPC-ul a început în 2007 când Dana (Dana Grădinaru) mi-a zis în timpul unei ture prin Bucegi pe la începutul lui septembrie de acest concurs (în acel moment mai fusese o singură ediţie a MPC-ului, în 2006) şi de atmosfera frumoasă care se creează. Nu a trebuit să insiste prea mult; iubeam muntele, aveam o condiţie fizică bună (nu cred că îşi are loc aici falsa modestie :-), iar provocările noi mă incita... Toate condiţiile erau îndeplinite.

Mulţumesc Dana pentru scânteia care a aprins un foc atât de frumos!

Au urmat câteva ture în marş forţat pe la munte (un soi de antrenament) şi apoi ziua concursului. Îmi amintesc că era o zi senină şi răcoroasă de octombrie. Nu prea ştiam eu "cu ce se mănâncă" o astfel de cursă, dar adrenalina eliberată în sânge de o nouă provocare (montană) îmi dădea o senzaţie pe care nu am să o uit prea curând.

Şi pentru că povestea asta nu e menită sa fie despre mine, ci despre oamenii din viaţa mea, hai să îi întâlnim.

Puţin după urcarea în satul Măgura întâlnesc doi alergători, cel mai în vârsta îi tot dădea sfaturi celuilalt despre modul de abordare a cursei: "ia-o încet, nu te forţa de la început, paşi mici şi deşi la deal"... Ce să mai zic, părea că ştie ce vorbeşte aşa că am alergat în spatele lor până undeva pe la Umerii Pietrei Craiului când bateriile mele au spus că e cazul sa o las mai moale. Au reuşit să îmi facă în mod indirect abc-ul alergării montane şi în plus m-au surprins cu jovialitatea şi buna lor dispoziţie; mă simţeam tratat ca "unul de-al lor". Aşa i-am întâlnit prima dată pe Daniel Marc (profu') şi Dan Spulber. De atunci le caut compania în fiecare an la MPC.

Tot în acel an am mai cunoscut un om care m-a impresionat. Coborând sub ameninţarea unor "cârcei", de la Spirlea spre Plaiul Foii, când să sar peste râu (pe la bariera) inevitabilul s-a întamplat. Mi s-a pus un carcel fix când eram în aer aşa că am aterizat pe malul celălalt în fund. Cu câteva momente în urmă îl depăşisem pe Ioan Neagu, care apoi ajuns în dreptul meu s-a oprit din cursă să mă ajute (cred că faţa mea schimonosită de durere ducea cu gândul la o accidentare mai gravă). Ţin minte şi acum geaca galben-verzuie... o culoare uşor de urmărit şi pe drumul de la Colţul Chiliei până în Zărneşti (era cu câteva sute de metri în faţă) a fost ca un ghid pentru mine. De atunci întâlnirea cu el a devenit ca un tabiet al fiecărei ediţii MPC.

Toată experienţa trăită în acel an a fost atât de puternică încât m-a făcut să îmi doresc să nu lipsesc în niciun an de la acest eveniment.

În 2009 am venit cu gânduri mari. Eram (probabil) în cea mai bună formă de până atunci. Totuşi "universul" a vrut altceva decât ca să-mi îmbunătăţesc timpul. Pentru "a-şi atinge scopul" a trimis ploaie în ziua concursului... multă ploaie, ceaţă şi vreme mohorâtă. Alergam de câteva minute bune împreună cu alt concurent şi ţineam privirea în pământ ca să ne protejam de ploaie. Nu mult după PC. La Table am ieşit de pe traseu fără să observăm. Până să ne dăm seama de acest lucru şi să reuşim să ne întoarcem în cursă au trecut 50 de minute (am facut un ocol de aproximativ 5 Km din câte îmi amintesc că indica GPS-ul lui Cosmin Popa). Atunci am fost destul de supărat de situaţie (cunosc destul de bine Craiul şi mai eram şi la a treia participare). Acum de fiecare dată când mă întâlnesc cu Cosmin râdem de întâmplarea aceea. Anul următor Lucian a pus în locul în care noi am iesit din traseu un buştean mare "cât o zi de post" aşa încât nici "orbii" nu se mai puteau rătăci pe acolo.

În alt an (sincer nu îmi mai aduc aminte exact la ce ediţie) l-am ajuns din urmă la Diana pe Alexandru Fodor. Eram foarte obosit şi cu rezervele energetice aproape de zero. M-a întrebat de unde am atâta energie (nu ştiu cum se vedea din exterior dar eram foarte obosit), iar vorbele lui au avut efectul celei mai bune îmbărbătări. A fost ca şi cum mi-a întins o mână cu energizante.

Anul ăsta a fost iar unul special la MPC (ca de fiecare dată) prin trăirile pe care le-am avut. Una din ele a fost frustrarea. Anul ăsta anumite conjuncturi au făcut ca antrenamentul sa fie extrem de sărăcăcios şi nesistematic, dar nu mi-am pus nici un moment problema neparticipării. După ediţia din 2010 (pentru care m-am antrenat cât de cât, urmărind un program) a fost foarte frustrant anul acesta să îmi văd/simt corpul că "nu mă mai ajuta" în momentele în care ştiam că ar trebui. Efortul de a urca până la Diana anul acesta mi s-a părut enorm şi m-a secat de ultimii stropi de energie. Picioarele erau de mult instabile şi genunchii fierbinţi. Trebuie să recunosc că aveam în cap şi ruşinosul gând al abandonului. La coborâre, lipsa de antrenament a mai cerut un tribut, de data aceasta ficatul! Eram oarecum relaxat... nu mai aveam nimic de dat, toate armele şi resursele fuseseră scoase la iveală.
Inspiraţia de moment îmi spune să fac o ultimă forţare pe coborârea spre Colţul Chiliei şi să îl depăşesc pe Paul (i-am aflat numele ulterior). De atunci şi până la finish distanţa dintre noi nu cred că a fost mai mare de 100 de metri; presiunea oarecum constantă a fost singura mea ratiune de a termina cursa pe ultimii 8 km până la Zarnesti. Fără Paul probabil că m-aş fi aşezat în iarbă şi aş fi cedat comodităţii şi razelor soarelui care tocmai ieşise din nori. Am stat de vorbă după finish dar nu cred că am apucat să îi mulţumesc pe deplin pentru victoria pe care mi-a dăruit-o. O victorie asupra limitelor mele, asupra tentaţiei comodităţii, o victorie a minţii asupra trupului (a fost prima oară când după ce am trecut linia de sosire preţ de 2 minute nu am putut literalmente, să stau în picioare).

Şi să nu uit, frumoşii "anonimi" care de atâţia ani încoace îşi iau tălăngile şi se "întind" de-a lungul traseului sau ies în porţi şi încurajează participanţii. Voi asocia tot timpul ediţia din 2008 a Maratonului Pietrei Craiului, cu grupul de copii de la Şcoala Generală 1 din Zarnesti care ne aşteptau la ieşirea din padure spre satul Măgura, plini de tălăngi, urale şi voie bună. Mi-au adus aminte de atmosfera din transmisiunile în direct de la etape de Cupă Mondială de schi alpin sau schi fond, doar că acum noi eram "în direct". Din acel an povestea se repetă la fiecare ediţie, deşi elementul surpriză a dispărut, emoţia pe care o simt când trec pe lângă ei este aceeaşi.

"Supliciul" la care îmi supun trupul naşte (cred că în mintea multor participanţi la MPC) an de an întrebarea: De ce? Răspunsul meu: Pentru că MPC-ul îmi oferă unele din cele mai intense emoţii, pentru că întâlnesc oameni frumoşi, pentru că îmi căleşte psihicul, pentru că mă epuizează fizic! Şi toate acestea condensate într-o singură zi.

Şi acum tuturor celor care se implică în organizarea şi susţinerea Maratonului Piatra Craiului:
"Dragi prieteni ştiu că sună a clişeu şi poate părea perimat ce zic, dar chiar aşa este: VĂ MULŢUMESC CĂ EXISTAŢI!

Şi pentru că istorioara asta e doar o scurtă "inventariere", o trecere în revistă a unor trăiri, m-am gândit să o las cu final "deschis", să nu o închei!

Pe anul viitor!