MPC 2013, ediția OPTimă

de Cristian Lazar
26.11.2013


La începutul lui octombrie monitorizam înfrigurați prognozele pentru prima sîmbătă din lună, ziua tradițională MPC. Ca niște puștani, ba ne făceam curaj, ba bravam că nu ne sperie pe noi cîteva zile de frig și ninsoare sau cîțiva centimetri de zăpadă așternuți pe aproape tot traseul. Fiind crescut pe la poalele munților, mi-am făcut prudent temele și mi-am cumpărat pantofi de alergare impermeabili și cu talpă potrivită, să nu am probleme la verificarea echipamentului. 
   Și apoi a venit surpriza! Lucian, dînd dovadă ca de obicei de înțelepciunea omului de la munte, a decis amînarea concursului pentru 2 noiembrie. Sorina a răsuflat ușurată, iar eu am dat mai departe comanda: “Pe loc repaos-despachetarea” lui Cosmin și Cristi Dima, nerabdători să ia contact și ei cu magia MPC. Așa că în vreme ce pe potecile înzăpezite din Piatra Craiului parcurgeau totuși traseul un grup de “inițiați” (numai bine pentru a ne confirma că acelea nu erau condiții de concurs pentru 600 de alergători), la Cluj ne-am consolat cu o alergare de recunoaștere pe traseul Crosului Făget. Și numai bine, pe 20 octombrie, la prima ediție a Crosului Făget am făcut rodajul noilor încălțări, ca să nu am surprize la MPC.

  Luna a trecut repede, iar începutul de noiembrie a confirmat intuiția organizatorilor MPC, fiind o săptămînă fără precipitații, cu temperaturi generoase, care m-au făcut să zic că iată, iarna e ca vara. Așa că, vineri ne-am îmbarcat toată familia și am pornit spre Zărnești. Cosmin era deja la Brașov, iar Cristi Dima urma să vină și el împreună cu Viorica. Am ajuns după 8 seara la Casa de cultură, am luat rapid pachetul, am mai prins ultimele indicații ale lui Lucian, după care ne-am retras la cabana din Tohaniță, unde ne așteptau ai mei, cu masa pusă. La masă am tot făcut strategii de echipare și abordare, după care fiecare s-a retras la somn. Noaptea a trecut repede, m-am trezit cu 10 minute înainte de a suna ceasul și a început febra pregătirii. Iubesc ritualul acesta, care anunță o nouă zi de alergare în mijlocul naturii, alături de vechi sau noi prieteni. La masă aceeași sporovăială, am încărcat rezervoarele de apă și gata, spre zona de start.



Ca și anul trecut, în centrul Zărneștiului, o explozie de culoare și energii ținute cu greu în frîu. Dacă anul trecut eram un pic stingher și neștiutor, acum mă simțeam mult mai sigur pe mine și cunoșteam o mulțime de oameni. Am trecut fără probleme de poarta de verificare și ne-am înșirat pe două coloane la linia de start. Au apărut și Viorica, Cozmin Ardelean, Marius Bob, Boglar, Ady Beleanu, Bogya Zsoltan și or mai fi fost cu siguranță și alți clujeni pe care nu-i știu, pînă la 48 … Lucian a avut ideea faină de a-i introduce pe cîștigătorii de anul trecut printr-un culoar creat între noi, așa că am avut ocazia să-i vedem pe cei din avangardă. Apoi a început numărătoarea inversă, mi-am pornit ceasul de la secunda 7 și staaaart …     Am pornit pe latura dreaptă a coloanei, i-am făcut cu mîna lui taicămeu care filma startul, după care am început să avansez, cu gîndul de a nu mai prinde ca anul trecut înghesuiala de la Măgura. Pe zona asta asfaltată, alergătorii sporovăiau veseli, își aruncau unii altora încurajări sau ironii. Am trecut și pe lîngă Tomi Coconea care ne încuraja de pe margine, n-a mai luat startul, fiind accidentat. La Gura Rîului, unde se termina asfaltul, am mai aruncat o privire spre Tohăniță, cu gîndul la Sorina și Cristina care probabil mai furau un pui de somn de dimineață, după care m-am afundat trup și suflet în muntele ce ne întîmpina cu un aer rece și proaspăt de dimineață de noiembrie.



Ce dor îmi fusese să iau iarăși calea șerpuită a Craiului. Mi-am adus aminte de povestea cu Kilian Jornet, despre care se spune că înaintea primului concurs important de trail a stat vreo două săptămîni pe muntele unde urma să se desfășoare concursul, alergînd pe potecile lui, mîncînd doar ce găsea prin pădure și bînd doar din apa rîurilor, căutînd un soi de simbioză cu natura ce urma să-i găzduiască alergarea. Cred că e important ca în turele noastre în natură să avem o astfel de abordare simbiotică și nu una de cucerire. Și am realizat că mă simt mult mai bine într-o zonă din care am acumulat straturi peste straturi de amintiri, parcă alergam cu ochii larg deschiși prin paginile atîtor ani de hoinăreală prin Piatra Craiului.


  Cu gînduri de genul ăsta prin cap am trecut pe nesimțite și de carieră și de Fîntîna lui Botorog, am trecut pîrîul și m-am avîntat pe poteca ascendentă din pădure. Aici au început să apară unii mai grăbiți, m-am dat cu grijă la o parte, lasîndu-i să treacă și am ajuns fără să gîfîi deloc la poteca îngustă din Măgură. Aici se auzea din cînd în cînd avertismentul: “Atențiee! Balegăă!”. M-am ferit și eu de norocul de a călca în vreuna și am prins și cîteva instantanee cu casele vechi, cu un “indigen” călare, cu creasta ce se ițea promițător printre copaci.





Pe drumul larg am întîlnit și un alergător ce făcea deja cale întoarsă, se pare că nu se simțea prea bine. Mi-am adus aminte și eu de genunchii ce mă necăjiseră toată săptămîna precedentă, dar care acum funcționau perfect. Ori o fi fost de la vreme, ori, am auzit, că s-ar putea să fie și pe fond psihic. Oricum, mă simțeam excelent și asta era cel mai important. Am dat drumul picioarelor la alergare pe drumul larg pînă în zona Casa Folea unde un voluntar ne-a indicat ferm virajul spre dreapta, pe o pantă ascendentă ce înlocuia bucla plată de pe curba de nivel a traseului de anul trecut. Eram abia în prima parte a traseului, așa că am acceptat senini această schimbare de traseu, lumea continua să sporovăiască veselă în jurul meu. Cînd am ajuns la o margine de pădure, cam pe la km 9, m-a ajuns din urmă Zoltan Bogya, cu un ritm de invidiat și o respirație ca un refren celtic. Parcă ar fi băut din licoarea magică preparată de vreun druid. Am încercat să-l imit, să “cînt” și eu același “refren” războinic (unii i-au găsit și un renume care zic eu i se potrivește: Asterix)




Am trecut astfel prin poiana încă umbrită și plină de bruma ce confirma totuși că sîntem în noiembrie, apoi am ajuns rapid la primul punct de alimentare de La Table. Am încercat să mănînc o bucată de cașcaval, dar n-am reușit, așa că am băut două pahare de apă și-am plecat mai departe.
Atent să nu calc strîmb pe podețele ce traversau zonele mai mlăștinoase m-am trezit cu Ady Beleanu trecînd furtunos pe lîngă mine, direct prin apă și mi-au venit în minte versuri din Pașa Hassan: “Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai / Aleargă năvală nebună. / Împrăştie singur pe câţi îi adună, Cutreieră câmpul, tăind de pe cai …”. I-am urat baftă din mers și mi-am continuat traseul printre copacii măcelăriți fără milă (de drujbași, nu de Ady, evident).
Am dat din nou drumul la alergare pe coborîrea ușoară spre Stîna Grind și am reușit cumva să-l ajung pe dl. Buburuz, care are un ritm constant, de ceas elvețian, pentru care îl invidiez.




 Mai c-o poză, mai c-un drajeu Isostar, am început marea urcare spre Șaua Funduri. Mai întîi printre brazi, apoi pe pășunea alpină. Soarele încingea iarba și umplea aerul de miresme, dar nu era așa cald ca anul trecut. Așa că am pus cu răbdare pas după pas, în ritmul șamanic al unor tamburine ce se auzeau de undeva de mai sus.


“Hey! Mr. Tambourine Man, play a song for me

I’m not sleepy and there is no place I’m going to

Hey! Mr. Tambourine Man, play a song for me

In the jingle jangle morning I’ll come followin’ you”



Cam prin zona asta m-am întîlnit și cu Marius Bob care meșterea ceva la șireturi, iar Viorica a trecut cu pas de gazelă pe lîngă mine. I-am lăsat să-și vada de ritmul lor alert și am rămas leneș în zona mea de confort pînă am ieșit în creasta stîncoasă.
 Perspectiva ce ți se deschide aici, senzualitatea stîncilor albe și parfumul intens al jnepenișului sînt mai tari ca orice activator. Am tras cu nesaț aer în piept, am tras repede niște cadre cu aparatul foto și apoi am tras de mine să ajung în punctul cel mai înalt al traseului, unde se auzeau vuvuzele și strigăte de încurajare.
  Odată ajuns în vîrf, întrucît coborîrea era îngustă și aglomerată, am decis să-mi amenajez propriul punct de alimentare: m-am așezat pe o stîncă și am început să mănînc cantalupul și ghimbirul confiat din rucsac. Între timp a apărut și colegul de echipă Cristi Dima, l-am alimentat și pe el și i-am zis să o ia înainte. Am mai împărțit din ghimbir și cu alții, ca să nu-l mai car după mine, după care am pîndit un moment mai liber pe coborîre și-am pornit-o și eu la vale pe zona cea mai incitantă a traseului.

       Mă simțeam ca peștele în apă, îmi aduceam aminte de mulții ani în care mă cățărasem pe stîncile Pietrii Craiului. În același timp însă mă străduiam să-mi țin entuziasmul în frîu, pentru că ajunsesem din urmă grupul numeros cu care coborîse Dima și nu vroiam să trimit cuiva vreo piatră cadou. Printre noi și un cățel, care avea oareșce dificultăți în a coborî, pînă la urmă stăpînul l-a luat în brațe și au reușit. La un moment dat erau două corzi, pe una din ele nu cobora nimeni, așa că am profitat și am depășit “ambuteiajul” și am pornit într-o coborîre euforică, punînd la încercare Salomonii care acum își arătau adevărata valoare: aderență excelentă, stabilitate, confort etc.
   Coborîrea s-a terminat parcă mai repede decît mi-aș fi dorit, am mai pozat pereții stîncoși și sălbatici lăsați în urmă și-am pornit cu hotărîre pe cărarea ce urcă și coboară succesiv peste Marele Grohotiș și Umerii Pietrei Craiului, rezistînd cu greu tentației de a sta cu ochii pe pereții spectaculoși ai Pietrei Craiului, căci trebuia să fiu atent la fiecare pas, cărarea trecînd ba peste grohotișuri sau bolovani instabili, ba peste rădăcini viclene ce-ți pot pune oricînd piedică dacă nu faci pașii suficient de înalți.

  Apoi traseul a început să coboare spre Refugiul Șpirlea, iar atenția trebuia să fie în continuare la fel de mare, întrucît cărarea era barată din loc în loc de brazi căzuți peste care trebuia să sari cu grijă sau praguri înalte, care-ți puneau la încercare genunchii. M-am bucurat că după 4 ore de alergare nu aveam nici o problemă nici cu genunchii, nici cu crampele musculare, așa că am trecut în fugă pe lîngă refugiu, știind încă de anul trecut că punctul de hidratare e ceva mai jos.

        Am început să cobor la o turație ceva mai mică pe cărarea acoperită de multe frunze, în încurajările unor turiști ce urcau spre Șpirlea: “Bine băieeții!”. Din spate a venit replica: “Și fetele nu ?”, iar o alergătoare îmbrăcată în mov a trecut sprintenă la vale. Ia uite, zic, flacăra violet ! Și am iuțit și eu pasul, am trecut pe lîngă izvor fără să mă opresc, mai aveam destulă apă în rezervor, care îmi ajungea cu siguranță pînă la Plaiul Foii. M-am oprit însă ceva mai jos să-mi spăl sarea de pe față, iar Cristi Dima a profitat de moment ca să mă ajungă și să mă depășească. I-am urat și lui drum bun, iar eu, cu fața proaspătă, dar cu picioarele cam grele m-am urnit într-un ritm ceva mai lent spre Plaiul Foii. Deși majoritatea aleargă pe porțiunea asta, mi-am găsit mai greu ritmul. După ce am trecut de elicopterul pe care îl tot auzisem survolînd zona mai devreme, m-am pornit totuși pe alergat, măcar pentru impresia artistică, știind că la Plaiul Foii mă așteaptă fetele mele, taicămeu și unchiumeu. Așa a și fost, am aterizat în brațele Sorinei și Cristinei, i-am dat liber lui Dima să plece mai departe, să nu stea după mine și m-am retras “la boxe”, să-mi schimb anvelopele. M-am gîndit că de aici nu mai am nevoie de goretex, așa că am încălțat perechea mai ușoară de Kalengi. Am scos și din rucsac tot ce mi se părea inutil, Cristina mi-a umplut rezervorul de apă, am mai mîncat niște ghimbir și m-am pregătit de asaltul Dianei.

  Pentru un plus de energie, mi-am pus și căștile și am dat drumul la muzică, aveam pregătită colecția Top 500 Rock And Roll Songs. Cînd am ieșit de pe drumul prăfuit pe pășune și priveam piscurile stîncoase ale Dianei, numai bine începuse Stairway To Heaven. Am mers la început la pas, dar pe măsură ce piesa creștea în intensitate pe final, am început și eu să alerg, numai bine pentru un cadru surprins de fostul meu coleg Laurențiu Barză.


    Muzica și întîlnirea cu un vechi prieten, dar și răcoarea pădurii m-au ținut în priză și spre deosebire de anul trecut, acum eram bine echipat, n-am mai răbdat de frig. N-am avut parte nici de crampele musculare de care se mai plîngeau cîte unii, așa că mai cu Rolling Stones, mai cu Credence Clearwater Revival, Grateful Dead, Beatles sau Jethro Tull; mai la pas alert, mai la mersul patruped, m-am trezit aproape de vîrf, în sunetul plăcut al tălăngii ce anunța finalul acestui urcuș. Au început apoi serpentinele prin jurul stîncilor, am ajuns și la Refugiul Diana unde am mai făcut cîteva poze, după care am pornit pe coborîrea spre Colții Chiliilor.



   M-am uitat la ceas și am realizat că neieșirea din zona de confort mă costase destul de mult la timp. Eram la km 29 și făcusem deja șase ore jumate. Îmi puneam întrebări dacă o să reușesc să scot măcar un timp mai bun decît anul trecut, cînd făcusem 8 ore. Cu gîndurile astea în cap am iuțit pasul pe poteca din pădure. Genunchii însă începeau să-și ceara din cînd în cînd drepturile. Nu mă dureau, doar că involuntar, după cîte o coborîre mai rapidă, reveneam la pas. Asta a făcut să fiu depășit de mai mulți alergători ce veneau tare din urmă. M-am mai mobilizat și eu un pic pînă la punctul de alimentare de la Colții Chiliilor.

  Aici am căutat pe masă ceva sărat, dar n-am primit decît un biscuite dulce pe care l-am ronțăit cu greu. Am băut un pahar cu apă și am renunțat să-mi mai umplu rezervorul din rucsac, îl simțeam încă plin. Am plecat cu încă un pahar de apă în mînă, pe care l-am băut cu înghițituri mici, ca și cum aș fi băut un pahar de vin. Am vorbit la telefon cu Sorina și i-am spus să aibă răbdare, că ajung probabil în vreo oră. După care am pornit iar muzica și pe refrenul celor de la C.C. Revival – Down On The Corner, care fusese imnul clasei noastre în liceu (muulte nopți a fost cîntat în fața focului, la Curmătura), am prins din nou chef de alergare. Pe măsură ce poteca se îngusta și șerpuia pe curba de nivel către Zărnești, simțeam că-mi revine energia. Am coborît pajiștea ce dădea din nou în drumul de Plaiul Foii alergînd ca atunci cînd scăpam mingea la vale în meciurile jucate pe dealul de la Vîlcele.
   Reintrarea pe asfalt mi-a adus în nări mirosurile grele ale orașului, dar am continuat să alerg, bătînd palma cu copiii de pe biciclete care ziceau: “Ăsta e al meu, e al meu !”, m-a încurajat și Ady care ajunsese demult cu un “Hai copile!” și am ajuns în intersecția de la start unde am fost îndrumat “La dreapta, la dreaptaa!”, intrînd în linia dreaptă unde cei care ajunseseră deja ne făceau cu generozitate galerie.
  Nu m-am putut răbda să nu fac un salt euforic peste linia de finish, după care am fost luat a doua oară în primire de fetele mele care mă așteptau nerăbdătoare împreună cu Cristi Dima, care venise cu vreo douăzeci de minute mai repede și Cosmin, care a luat o decizie înțeleaptă de a se opri la Plaiul Foii. La cîteva minute după mine a ajuns și Boglar și am felicitat-o pentru timpul foarte bun obținut.

  Eram foarte bucuros că am dus cu bine la capăt al doilea MPC, că am reușit să-mi îmbunătățesc timpul cu aproape o jumătate de oră și că am alergat de data asta împreună cu mai mulți colegi de echipă Transart runners și Runners Club. MPC este competiția de care merită să se bucure cît mai mulți iubitori ai alergării și ai muntelui; cei care gustă din magia acestui traseu devin iremediabil dependenți.
  Ziua s-a încheiat cu două prezentări foarte interesante. Prima a fost a alpiniștilor cara în vară au cucerit vîrful Nanga Parbat pe o rută pe care nu se mai urcase pînă în vîrf din 1990. Pozele însoțite de poveștile a doi dintre ei, ne-au purtat și pe noi prin aventura lor și au fost aplaudați atît în timpul prezentării, cît și la final. A venit apoi rîndul lui Tomi Coconea, care, cu un aer timid, aproape școlăresc, ne-a prezentat aventura extraordinară din cursa Red Bull X-Alps de anul acesta, precum și planurile de viitor. Sorina și Cristina erau foarte încîntate de ce-au văzut și de atmosfera din sală. Seara a continuat cu prezentarea și premierea celor care anul acesta au reușit să finalizeze toate cursele din seria Carpathian Man și s-a terminat tîrziu în noapte cu premierea alergătorilor de la MPC.
   În ceea ce privește echipa TRANSART runner eu zic că a fost o ediție reușită, în care ne-am bucurat de o vreme excelentă, o organizare ireproșabilă, iar rezultatele sînt bune pentru nivelul nostru de pregătire și experiență:

Cristi Liviu Dima: 07:11:12

locul 262 din 434 la open masculin

locul 117 din 205 la categoria 30-39



Cristian Lazăr: 07:36:26

locul 305 din 434 la open masculin

locul   65 din  87 la categoria 40-49



Cosmin Constantin: 05:52:00 finish Plaiul Foii

locul 410 din 434 la open masculin

locul 192 din 205 la categoria 30-39

  Anul acesta unul din alergători a reușit să filmeze bucăți importante din traseu, care merită vizualizate pentru a intui măcar magia Pietriei Craiului: Video Ionel C.
  Mulțumiri și fotografilor de pe traseu care au avut răbdarea să ne “vîneze” pe fiecare:
DRCImage
Corina Fodor
Flavy Teo
Gabriela Cuzepan
Mihai Benea
Anda Ignat
George Birla
Marian Male
Roxana Alupulesei
Pavel Mihaela
Alina Florina Marin
Remus Cucu
Edi Paslaru
Stefanoiu Traian


www.alerganduri.blogspot.ro

No comments: