MPC 2013 - un regal

de Anca Moraru ( http://www.ankaberger.blogspot.ro/ )

MPC 2013 - seara de "before the race"


Zărnești, Vila Carla, 21:36
Sunt de câteva ore bune în Zărnești. Un oraș mult mai mare decât îl aveam în vaga mea amintire. Amintire din 1997. Unica dată când am dat cu nasul și bocancii pe-aici. Era vară și imaginea grătarelor și a burților întinse pe șezlonguri prin Plaiul Foii nu mi-a ieșit niciodată din minte. În 1997 eram încă prea ”novice” și ”proaspătă” după ani petrecuți în Germania și tabloul renascentist al unor corpuri corpolente semi-nude, dizgrațioase în lâncezeala lor și total contrastante cu spiritul naturii și al muntelui, unde totul se leagă de grațiozitate, perfecțiune coloristică și formală, prospețime, acțiune, mișcare în diverse ritmuri - ei bine, tabloul acela a fost o picătură traumatizantă. 
Cățărarea noastră pe diverși versanți și cotrobăirea pe trasee nemarcate, cordelinele aruncate și prinse, căldura pe care o simțeam contopindu-mă cu roca, garofițele, soarele .... au fost sublime. În Piatra Craiului m-am ales cu o lovitură ciudată la talpa piciorului stâng care de atunci a rămas pitită în structura osoasă sub forma unei dureri și a unei deformări pe care le-am tot ignorat și le tot ignor. O miime de secundă a durat totul și de atunci au trecut cincisprezece ani ....
Nu am mai revenit pe-aici de atunci. Ca urmare, NU cunosc Piatra Craiului. NU m-a marcat. Pentru mine, sublimul Carpaților Românești se află în Retezat. Acolo am deschiderea și spațiul care îmi oferă mie sentimentul de libertate și poate chiar și un sentiment de nemurire pe care nu mi-l doresc. Deși atunci când ne dăm seama că sfârșitul se apropie, tot nu vrem să murim .... Este ceva ciudat ... în momentul în care un ”simplu” diagnostic îți fixează, fie și relativ, un anumit termen, în zilele care urmează tot spui ”nu se poate, este o eroare” și cu timpul te convingi că totul e normal și că nu există nici un termen.
E întuneric beznă în Zărnești. Și liniște. Și frig. Deși prea cald pentru ora asta și pentru acest început de noiembrie. Prea cald după ce a trecut deja o primă mare zăpadă pe-aici. Adică ai putea ieși liniștit la un pantalon trei sferturi, un tricou cu mânecă lungă și un fes, să alergi. 
Ședința tehnică de la ora opt, ținută de Lucian Clinciu, a fost .... nu știu cum a fost. Știu doar că pot încerca să descriu ce urme a lăsat .... un voal de rece. Nu găsesc altă expresie. Un mesaj .... dur nu este termenul potrivit. Ceva ce nu se leagă acum în mintea mea și toți termenii potriviți cred că s-au culcat. Sau au plecat pe traseu, nu știu. Un sentiment de fior. Rece. Deși la start se pare că se vor prezenta peste 600 de oameni, deci intrarea pare a fi destul de permisivă, totuși mesajul din seara asta nu mi s-a părut deloc permisiv. Ceva de genul: ”Ați vrut să participați, uite eu vă accept. Ăsta e traseul, ăsta e echipamentul obligatoriu, restul depinde de voi. Nu e un concurs pentru toți dintre voi. Tocmai de aceea am gândit și atât de multe puncte de sosire pe traseu și puncte de ieșire de pe traseu. Veți avea de stat la coadă. Veți avea de alunecat. Veți avea de renunțat. Veți avea frunziș, grohotiș. Urcările vor scoate sufletul din voi - cine are, desigur. Coborârile mari vă vor seca. Cel mai bine este să știți când să renunțați.”
Nu acestea au fost cuvintele lui, dar eu cu impresia asta am rămas. 
Așa că deja mi-e frică că mi-am dorit să particip la ceva peste puterile mele. Desigur că nu voi fi traumatizată sau deprimată dacă voi abadona sau dacă voi termina ultima. Dar este prima oară când simt un fior ciudat și singurul meu colac de salvare este gândul că dacă am făcut de una singură 700 de km prin Himalaya, dacă am făcut Maratonul Brașovului, Maraton 7500 .... atunci poate am șanse să mă surprind mâine și să am o cursă peste așteptările mele de acum. 
Puncte-puncte ...... trebuie să fac traseul tot, ca să văd și eu, să simt și eu ce e cu toată legenda asta din jurul MPC-ului. Pentru că totul de aici pornește de multe ori. De la legendă. De la O legendă. Să vedem dacă există o legendă ..... căci legenda este de fapt o stare de spirit. Și eu cam excelez în stări de spirit, e ultimul lucru de care duc lipsă :-)
BAFTĂ ENORMĂ TUTUTOR, pentru mâine: organizatori, voluntari, concurenți.

Update 03.11.2013
Am fost acolo. Am trecut pe peste tot. Am alergat. Am mers. Am stat. Am respirat. Am văzut. Am observat. Am auzit. Am ascultat. Am căzut. Am suferit. Am orbecăit. Am simțit. Mi-am reamintit. Am retrăit. Am mirosit. Mi-am imaginat. Am trăit!

Legenda este un produs uman. 
Spiritul unei legende este omul în sine, cu tot ce transmite el
MPC nu este o legendă a unui spațiu geografic, dar este un spirit al unui om. Al unui om care crede în supremația Pietrei Craiului, așa cum eu cred în supremația himalayană. Și acest lucru respiră la greu din prezentarea mea despre Himalaya, cine a fost la ea, în august anul trecut, știe cu siguranță la ce mă refer.
Am umblat și am comparat ani de-a rândul. Potrivit unui dicton germanic, ”doar pe-acolo pe unde ai pășit cu pașii tăi, se cheamă că ai fost cu adevărat”. Și eu continui: ”Căci pașii tăi sunt purtători ai sufletului tău și sufletul tău nu poate fi văzut de nimeni. Poate fi simțit. Dacă vrei tu.” Ai sufletul greu, ești mare și greoi. Și pășești cu greu. Și nu prea ajungi în sfere înalte.
Piatra Craiului nu a fost pentru mine ”dragoste la prima vedere”. Retezatul mi-a dăruit acest sentiment mirific. Apoi, prin comparație, Arcul Carpatic a rămas unduit sub bolta masivelor din 
Himalaya, 
Anzi și din 
Alpi. 
Cu siguranță că nu voi simți niciodată pentru Piatra Craiului ceea ce am simțit în Anzi când, privind înapoi, am simțit concret răsuflarea Divinității. Nu-mi plac cuvintele mari, cele evlavioase nici atât. Dar acolo a fost unica dată când am simțit că ”l-am văzut pe Dumnezeu”. Divinitatea îmi trimitea, mie special, o ploaie de pulbere din stele .... o pulbere aurie se așternea peste mine. Este unul dintre locurile considerate ”paradisul meu” căci, potrivit unui alt dicton: ”Paradisul este locul unde ai fost și nu te mai întorci vreodată.”
Deci, o primă frază de după MPC:
Este un traseu tehnic. 
Nu este nimic poetic în el. Nu mai mult decât în alte colțuri carpatine, în funcție de preferințele individuale.
Este sudoare. 
Durere. 
Pericol. 
Abrupt. 
Lungime. 
Calcar. 
Măreție. 
Negru și alb în contopire. 
Nu este locul legendelor mele. 
Nu mă regăsesc în el. 
Este un traseu pe gustul meu - mai înțelege dracu ceva, păi nu ziceai că NU ESTE ....?! -, dar nu în condiții de cronometru. 
Iubesc roca. 
Solitudinea. 
Deschiderea. 
Gigantul. 
Tăcerea. 
Sălbăticia. 
Este un traseu pe gustul meu, pentru care trebuie să lupți. 
Nu pentru a cuceri muntele .... ce prostie! Muntele nu poate fi niciodată cucerit. Singura care stăpânește Muntele este Natura (treci peste tendința de a mă contrazice cu ”păi muntele e natura!”). Nu ființa umană. E o prostie. Ființa umană distruge muntele. Și natura, implicit. Dacă ar putea, ființa umană ar crea o telecomandă și pentru a da ploaie când ar vrea și cât ar vrea. Suntem niște inepți. Ne plângem că nu avem timp, deși ne batem joc de el. Avem timp. Căcălău avem timp. Dar am creat, în secole, o societate care nu mai este pentru om, ci împotriva omului. Am uitat de legăturile noastre cu natura. Nu o respectăm. O ignorăm și îi facem rău. Sincer, nici măcar gestul unui alergător de a arunca peste stânci coaja unei banane - nu frate, nici măcar gestul acela nu mi-a plăcut. Trei aruncături. Ce banană mare .... Cu ce aruncă natura în noi oare, de merită așa ceva? 
MPC devine o legendă prin omul care a creat și care conduce această cursă într-un mod cu totul și cu totul aparte. Al lui este spiritul. Poate fi spiritul lui, charisma lui, sau poate fi spiritul muntelui împrumutat lui. Nu știu. Nu cunosc omul, pentru a putea știi. Orbecăi. Și mă bâlbâi.
Ca să înțelegi fenomenul MPC, trebuie să asuzi și mai ales să treci prin toate fazele:
- să te apuci de alergare
- să alergi pe munți
- să alergi câteva ”grele”
- să afli că există MPC
- să dai ignore
- să auzi iar că există MPC
- să vezi lume alergând în tricouri de MPC
- să tragi cu urechea
- să încolțească ideea că poate vrei să fii parte din MPC
- să-ți îmbogățești CV-ul, ca să simți că ai câștigat un drept de a fi acceptat
- să depui candidatura
- să aștepți în incertitudine, fără să intervină nimeni pentru tine
- să deschizi e-mailul cu răspunsul
- să începi să te îndoiești că meriți, că poți
- și ar mai fi câteva ”să” - uri ... dar mă doare-n cot acum ....
(nu e glumă, m-am accidentat rău și sufăr. Deci ... nani! Sper să evit să ajung la cusut la chirurgie!! ...To be continued...
continuarea mai jos...

Montag, 4. November 2013

MPC 2013 - un regal

De început eventual cu ”seara de dinainte și de după” :-)
Totul este relativ. Puține lucruri nu sunt relative. Comunicarea este întotdeauna relativ bună. Sau relativ slabă. Ea devine bună sau este slabă în funcție de receptor. De publicul care primește mesajul, adică. Mâncarea este gustoasă sau nu în funcție de gusturi. Chiar și valori precum frig / cald devin relative în funcție de cine simte și exprimă. Unui nepalez îi poate fi cald la +8°C, în timp ce un african va paraliza de frig, iar un european se va plânge că e mult prea frig. Și lista poate continua. Ca urmare, MPC este sau nu este "un regal", este sau nu este un "Ironman al alergării montane" din România. Cert este un lucru: MPC este!
 * * *
De ce am vrut să particip la Maraton Piatra Craiului?

Nu sunt în vânătoare de palmaresuri, nu am nimic de demonstrat nimănui, nici măcar mie. 
Nici măcar nu mă consider o alergătoare montană, după doi ani și 20 de curse sunt abia la început și e posibil să rămân la stadiul acesta. Alergarea montană nu este prioritatea mea, ar fi undeva pe locul 3-4 pe listă. Nu am unde și cum să mă antrenez pentru a deveni ceea ce definesc eu ca fiind alergător montan cu adevărat. Trăiesc printre betoane, într-un oraș de coșmar fără diferențe de nivel, în care abia mai poți respira. ”Deschide și tu geamul, să mai intre niște aer. Curat.” - a devenit o sintagmă atât de ridicolă, că te apucă plânsul cu mâna pe mânerul ferestrei. Te gândești să respiri mai bine într-o pungă. Iar financiar nu-mi mai permit de mult să-mi iau picioarele la spinare şi să plec în fiecare week-end pe munţi.
Povești concrete despre MPC nu știam. Știam că e prin Piatra Craiului, atât. Și că mulți vor să-l facă. Dar văzând tricouri tehnice la atât de mulți alergători, nu mi-am pus problema că ar fi ceva ieșit din comun de nefăcut. Mai ales că unii mi-au spus că nu e mai greu decât tura scurtă de la Maraton 7500 - asta da informație falsă, trust me!
Apoi am aflat că procedura de înscriere e diferită. Trebuie să ”te califici”, să trimiți un CV sportiv sau să fii mega-cunoscut în branșă ca să fii acceptat. De ce am vrut totuși? Am vrut să-l simt. Am vrut să alerg. Era, pur și simplu, un ”următor pas”. A fost doar al 7-lea full marathon al meu. Dar așa cum tura scurtă de la Marathon 7500 este, pentru mine, echivalentul unui Half Ironman, acum aș putea spune că, în pofida lungimii ”normale”, MPC ar putea fi acel Full Ironman al alergării montane, tehnicitatea lui fiind mult peste orice altă cursă alergată până acum prin România. Deci, era un logic pas următor după 14 curse de trail running în doi ani, pe diverse distanțe între 20 și 45 de km.
* * *
Startul unui concurs este - ignorând partea negativă și mai puțin demnă a efectului, dacă ne limităm la strictețea termenului utilizat în contextul cu care suntem obișnuiți de mici copii  - precum o poruncă. Știu că veți spune că exagerez, pentru că nu percepem startul ca pe o poruncă. Dar:
Într-o lectură recentă, ”Masele și puterea” - Elias Canetti (Premiul Nobel pentru literatură - 1981), se tratează acest efect cu directă legătură către actul ”fugii”. Nu voi cădea în păcatul de a confunda sau asimila fuga cu alergarea, dar în unele cazuri, într-un concurs, unii dintre noi nu mai aleargă, ci fug. Să nu fie prinși de cei din spate. Să nu fie ”atacat” și astfel să piardă țelul alergării sale. Canetti spune așa: ”Porunca este mai veche decât limbajul, altfel nu ar fi posibil să fie înțeleasă și de câini. (.....) Cea mai veche formă a efectelor poruncii este fuga. Ea este dictată din afară”, de cineva ”mai puternic”. (....) ”Porunca obligă animalul/făptura mai slab(ă) să se miște, indiferent dacă va fi într-adevăr urmărit sau nu. Totul depinde de intensitatea amenințării: prin privire, prin voce, prin mimică.”
Știu sau poate nu știu, în orice caz cred că înțeleg mecanismul conformă căruia unii alergăm, alții fugim. La un moment dat, pe traseu, pe coborârile pe coardă, un tip slab și mai în etate, pe care nu-l cunosc, a avut așa un fel de acces de disperare și, deși eu urmam clar la rând pe coardă, s-a băgat în față. Nu a contat că s-a lovit de mine. Omul era disperat. Nu știu de ce, căci în fața noastră mai erau pe puțin 200 de oameni. Apoi, probabil l-am depășit, nu știu, că doar nu fac urmăriri de persoane în cursă. Cert este că pe o potecă îngustă l-am auzit din nou din spate. Nu spunea ”pardon”, dar gâfâia și se agita și-și storcea sufletul din el să mă ajungă și să mă întreacă. Nu că aș fi așteptat să ceară voie să treacă, de regulă simți că cineva vrea să te depășească și îi faci loc. Dar acum era altceva. Simțeam din nou o disperare atroce, chestie care pe mine de multe ori mă sperie. Este un anumit tip de disperare, despre care nu voi comenta acum. Așa că am încetinit, am oprit și i-am spus să treacă, dacă tot e atât de disperat. Să fi pierdut eu trei-patru secunde, până să ajungă unde eram și să treacă de mine. Conta prea puțin. Ce face cursa din unii .... înțeleg aviditatea asta dacă te afli în primul pluton, dar în rest nu o mai înțeleg. Din punctul meu de vedere, acest om nu mai alerga de mult. El fugea. O frică îl determina să fugă. Nu-l judec, încerc să-l înțeleg. Pe mine, plăcerea mă determina să (mai și) alerg :-) Și cronometru, evident :-)) tic-tac, tic-tac, tic-nu tac ... da' taci odată!
* * *
Una dintre cele mai senzaționale cărți care mi-au ”căzut” în mână - e chiar o fază interesantă cu ”căzutul” ei: eram acum doi ani în cea mai captivantă librărie pe care am văzut-o eu, în Kathmandu. Cu doi ani înainte de acest moment despre care voi povesti, intrasem în librărie, dar eram chioară de bani, așa că am plecat de acolo tânjind la foarte multe titluri. Și poate că nu neapărat la ”a achiziționa” cărțile respective, cât la episodul de a mă afla acolo, printre ele și de a-mi putea permite să stau câteva ore printre rafturile ticsite, dar minuțios aranjate. În Kathmandu, ca în tot Nepalul unde există tras curent electric, lumina artificială dispare fără preaviz. Per total, cam 16 ore din cele 24, populația nu are curent electric și acest lucru nu se întâmplă respectându-se vreun program anume anunțat public. Eram la etajul unu, mai aveam 800 de rupii pe care aș fi putut să le dau pe cărți. Opt sute de rupii însemnau cam 10 USD. Eram pe un culoar strâmt, la etaj nu existau ferestre. A fost o chestie de miimi de secundă, ca și cum CINEVA mi-ar fi împins mâna către o carte foarte groasă, cu marginile paginilor aurite, bine lucrată, cu scris auriu pe cotor și pe copertă. ”Law of Success - complete and unabridged” by Napoleon Hill. 
Nu titlul în sine s-a agățat cu codița-i de creierul meu, ci completarea aceea de ”ediție completă și necenzurată”. Succesul este o chestie relativă și cam efemeră, zic eu. Fiecare cunoaște o proprie definiție a succesului, indiferent de recunoașterea maselor, de recunoașterea publică, pe care nu chiar toată lumea o vânează. Eu nu cred că valoarea intrinsecă a succesului stă în recunoașterea de către ceilalți. A trăi în sine, a-ți gestiona viața și mai ales relațiile - acesta este succesul absolut, dacă mă întrebi pe mine. Restul ”e detalii” de genul orgoliu, ambiție, lăcomie uneori, vanitate, libertate prost înțeleasă și multe altele. Deci în miimea aceea de secundă când am văzut titlul și am întins mâna spre raft să scot ”biblia succesului” dintre celelalte cărți, s-a stins lumina și termenul de beznă nici măcar nu reușește să descrie intensitatea întunericului în care m-am cufundat brusc. Cartea se afla deja în mâna mea dreaptă. Stânga era ocupată cu alte trei cărți, printre care una îmi dădea fiori, fiind scrisă de Sir Edmund Hillary și eu tocmai coborâsem de pe potecile pe unde fusese acest neozeelandez care a lăsat în conștiința nepalezilor o amprentă ce nu ar putea fi distrusă probabil de nimeni, decât de un rău diabolic. Cartea a costat 792 de rupii. Eu mai aveam toți banii 800 de rupii și peste câteva ore aveam să plec din Nepal.
Unul dintre multiplele subiecte și aspecte analizate cu har în această cărțuloaie se referă la IMAGINAȚIE.   Și cum eu cred că MPC-ul de astăzi a pornit și de la o picătură mai mare de imaginație, depășind probabil polobocul în care s-a tot revărsat de opt ani încoace, am ales să fac legătura și să-l citez pe Napoleon Hill:
 ”Imagination is the workshop of the human mind wherein old ideas and established facts may be reassembled into new combinations and put to new uses. (....) Imagination has been called the creative power of the soul, but this is somewhat abstract and goes more deeply into the meaning than is necessary from the viewpoint of a student of this course who wishes to use the course only as a means of attaining material or monetary advantages in life. (....) You also know that self-confidence and initiative and leadership must be created in your imagination before they can become a reality, for it is in the workshop of your imagination that you will put the principle of Auto-suggestion into operation in creating these necessary qualities.” 
Și mai vorbește autorul și de Putere, Entuziasm, Focusare, Inițiativă, Auto-control etc. etc. - hai că mai am un pic și mă pierd în recenzia cărții!
* * *
Încerc să evit a repeta cele deja spuse ieri, în completarea acestui material. Nu am imaginea completă a evenimentului pentru că pur și simplu nu am mai rezistat până la finalul zilei, pierzând partea de ceremonie a înmânării medaliilor și premiilor. Pe lângă oboseala fizică și durerile din urma căzăturilor grele din timpul zilei, cred că am fugit de anumite emoții. Cred, nu știu. Am plecat după prezentarea celor doi alpiniști care au urcat pe Nanga Parbat, după prezentarea lui Toma Coconea, după premierea integrală a celor care au parcurs toate etapele din 2013 ale Carpathian Man.
* * *
Trecând acum către lucruri mai puțin serioase, cum fu, până la urmă?!
O să încep cu ceea ce nu ar trebui să uit dacă mă voi mai încumeta să mai particip vreodată:
1. Tricoul cu mânecă lungă - esențial! Am căzut cu cotul într-o muchie a unei pietre. S-a tăiat foarte adânc. Când am ajuns seara și am îndoit brațul în fața oglinzii, m-am speriat. Mâneca lungă a unui tricoul skin m-a salvat practic de la o infecție urâtă. La cât de adâncă este tăietura, o curățare de pământ sau așchii de calcar ar fi determinat probabil o intervenție mini-chirurgicală. Dar așa, parte din pielea tăiată și din tricou au intrat în adâncitură, au absorbit sângele și asta a fost un mare avantaj, mai ales că mai aveam să zăbovesc pe traseu câteva ore bune și să mai iau vreo trei trânte oribile.
2. Pe același principiu, pantalonii lungi rămân și ei ”aur la purtător”.
3. Bețele sunt indispensabile, cu condiția să știi să le stăpânești.
4. Pentru mine, fără ochelari de soare. Am suferit cumplit, cea mai mare parte a traseului fiind prin păduri umbrite, unde aproape că orbecăiam. Dar având la mine doar ochelarii de soare cu dioptrii, nu aveam cum să renunț la ei. Deci, ochelarii helio și șapcă sunt îndeajuns.
5. Am cărat camelback de 1,5 l apă în spate. O idee excelentă!! Am consumat cam 2,5 l pe tot traseul, alimentând o singură dată după Refugiul Spirlea. Traseul e complicat și nu văd cum s-ar putea organiza mai multe puncte de hidratare pentru toți concurenții. Am văzut concurenți fără lichid și bidon la ei .... mare mister. Primii 11 km nu am băut nici eu nimic, deci La Table aveam 1,5 l de apă în spate, dar apoi tot bei.
6. Magneziu nu trebuie să lipsească, am luat 5 tablete de magneziu.
7. Mănușile sunt importante. Ajută și când cobori pe corzi, și când mai cazi. Ajută mult. Ideale mănuşile de ciclism (de vară, dacă e cald)!
8. Bentiță pe deasupra urechilor, dacă te prinde seara și răcoarea.
9. Având ceva probleme cu picioarele, am ales să alerg cu niște glezniere foarte performante (de la Lidl!). O idee foarte bună. Condiția este să și încapă piciorul confortabil în șoșonul de alergare.
10. Am făcut 9 ore. Dacă vreau 7 ore jumate, trebuie să las aparatul de foto în cameră!
11. La 11,5 km este primul timp limită, La Table, 3 h. Am făcut 1h40.
12. La km 26 aproximativ este al doilea timp limită, Plaiul Foii, 6h30. Am ajuns după 6 ore fără 2 minute. Se putea mai bine.
13. 3h17min până pe Vf. Funduri - 16,7 km.
* * *
Dimineața cursei
Printr-o întâmplare total neașteptată și o potrivire de ultim moment, m-am putut caza chiar în vila de care se leagă poarta de start :-) Totuși, trezitul la ora 5:50, ca să mă pot dezmetici, că-s mai moșmondită.
La 6 se lucra de zor jos.
  Deși îmi adusesem destule chestii de mâncat, ca înainte de fiecare cursă nu prea am avut spor. Să bag ceva la ghiozdan atât de matinal e deja prea mult pentru mine. A început să se lumineze de ziuă și să apară și concurenții. La 7:30 trebuia să înceapă intrarea în zona de start. 
Am fost destul de uimită să văd că oamenii parcau pe unicul spațiu verde din centrul orașului ... unde eu ieri avusesem o jenă imensă să fac chestia asta și chiar nu o făcusem până la urmă ... o să mor cu jena-n brațe, e clar.
Imaginea, din punctul meu de vedere, contrasta puternic cu unul dintre mesajele transmise de organizator și care se referea și la protejarea mediului natural din jurul nostru, pe care și-așa îl exploatăm la greu. Dar să trecem peste, a doua zi uimirea mi-a fost și mai cruntă.
M-am echipat, m-am tot fâțâit cu numărul de concurs, pe care inițial îl fixasem pe picior .... dar nu, hai să respectăm rugămintea de la ședința tehnică, pe care s-a și insistat și să punem numărul pe bust. Problema era că este una dintre variantele cele mai incomode. E mare și fâșâie, una la mână. Pe mine mă încurcă. Dacă te schimbi pe traseu, ce faci, stai să desprinzi ace și să le prinzi iar ... e nașpa. Ideal e pe picior sus sau pe rucsac, deci pe spate. Dar, cum ziceam, hai să respect rugămintea organizatorului. Și o să mor și cu respectul în brațe, căci mulți au lăsat numărul de concurs fixat pe rucsac, deci pe spate. 
Ne-am gătit și am coborât la zona de start :-), unde avea să se facă și verificarea echipamentului. Care a fost destul de relativă, văzând pe traseu destul de mulți șoșoni de alergare pe asfalt, neprofilați (un mic exemplu, lista e mai lungă).
Startul s-a dat cu o întârziere de 16 minute. Au fost strigați primii 33 de favoriți prezenți, adică cei care câștigaseră la ediții anterioare, locul lor de start fiind în fața celorlalți.
Era frig, dar totuși neașteptat de cald pentru un început de noiembrie atât de matinal, ora 8. Entuziasm mare, din ce am auzit s-au prezentat 488 de alergători la start, nu 600+, cât se știa înainte.
Foarte organizată intrarea în zona de start, pe două secțiuni, pentru eficiență, fiind împărțită în două culoare. Numerele de la X la Y pe stânga, unde doi voluntari bifau listele nominale și de la Y1 la Z pe dreapta, unde alți doi băieți bifau următoarele numere. Ca și procedură de verificare, admit că la Marathon 7500 aceasta a fost mult mai riguroasă.
Photo by Andreea Dumitrescu
   * * *
Haaaaaa ..... ce puii mei să zic despre traseu, altceva decât scriam în materialul anterior?! 
Cine cunoaște Piatra Craiului, știe la ce să se aștepte. Cine nu cunoaște Piatra Craiului .... să pună mâna să se documenteze!
Se aleargă destul pe plat, ca și încălzire, după startul din centrul Zărneștiului. Nu știu cât. Doi-trei km? Pornirea nu este atât de agresivă ca la Maraton 7500, de exemplu. Oameni mulți pe străzi - desigur, raportat la dimensiunea orașului -, mulți ieșiți pe la porțile caselor. 
Photo by Miclea Adrian
Am rămas destul de mulți km în al doilea pluton după cel fruntaș, deci probabil în primii 250. Am pierdut poziționarea cam după 20 de km, când mi-am dat seama că ar mai fi eventual 50 de alergători după mine, așa, ochiometric, s-ar putea foarte bine să mă înșel amarnic. Și deși nu îmi stabilisem în minte să ies ultima la acest concurs, ideea mi se părea destul de atrăgătoare, cu condiția să nu întârzii pe nimeni în mod suplimentar, deci să ajung la Plaiul Foii fix după șase ore jumate, cât era stabilit timpul limită de la momentul startului.
Se cotește destul de repede la dreapta și traseul duce spre Gura Râului. După vreo 3 km se ajunge la Fântâna lui Botorog, pe la km 5 este satul Măgura, unde ne-am înșiruit frumușel în șir indian, unii spunând glume și schimbând impresii :-)
Ca să nu o lungesc prea mult, harta traseului se află și pe celelalte două postări anterioare:
maraton-piatra-craiului - cu o modificare între CP 2 și CP 3, dar nu am găsit nicăieri varianta modificată în format electronic. De la CP 2 se urcă cred că spre Vf. Priporului - harta primită s-a deteriorat și nu pot citi clar pe ea, din păcate - și se coboară apoi spre Vf. Joaca. Traseul e ondulat, prin pășuni, te poartă când sus, când jos, ca pe spinarea unui dinozaur :-)
Și uite-așa, după 1h48' am ajuns la CP 4, La Table, unde era limita de timp de 3 h și unde cred că au ajuns toți cei care au luat startul.
Aici eram întâmpinati cu un real festin, era primul punct de alimentare/hidratare și ceasul meu arăta 11,58 km.
A urmat un segment de ”fostă pădure”, resturi moarte de trunchiuri de copaci, uscate la maxim, un peisaj dezolant care mă duce cu gândul la ”Pădurea Spânzuraților” a lui Rebreanu ... nu mă întreba de ce!
Fotografiile făcute aici pe automat mi-au ieșit prea arse pentru a putea fi arătate, din păcate.
A urmat din nou urcuș, nu foarte agresiv, prin pajiște. Pe stânga potecii înguste un voluntar bătea vesel la două tobițe și tot aici mai mulți alergători și-au lăsat jachetele care le prisoseau.

La 12:30 auzeam zarva de pe Vârful Funduri - 2.018 m - și peste trei minute Înălțimea Sa avea să mă și ”lovească” :-)
Arăta bine, chiar bine. Imaginea mă relaxa brusc. În sfârșit, ceva rocă! În sfârșit, un vârf, o înălțime ..... ceva mai palpitant. Am zăbovit max. 5 minute aici. Urma o coborâreeee .... pe Valea Urziciiiii ....
Coborârea de pe vârf este spectaculoasă și aici a fost un fotograf, Mihai Benea, care a realizat un set de imagini pe măsura peisajului, periculozității și talentului său. Și pe această cale, mulțumiri  ... fotografiile sunt parcă mai valoroase decât mâncarea de pe traseu. P-aia ți-o poți căra, la o adică, dar să stai să-ți faci fotografii chiar nu merge, corect? Și cu ce rămâi?
Coborârea pe Valea Urzicii e dată dracului! Totuși, nu aici am căzut. Dar am înaintat greu, nu mai am exercițiul unor astfel de trasee, care erau preferatele mele și pe care țopăiam nevoie mare altă dată ...
Este o coborâre lungă și .... foarte pregătită de organizatori (!): secțiune delimitată, coardă cu noduri, grohotiș înlăturat .....
Aici este combinația de pământ negru cu grohotiș care nu e deloc Raiul pe Pământ ..
Cred că era CP 6, înainte de Marele Grohotiș, unde stătea un domn, ca voluntar, probabil de la Salvamont, foarte optimizant. Urma o coborâre ”în bot” pe stânci și presupun că avea rolul de a ajuta în caz de nevoie. Am profitat că nu era aglomerație și l-am rugat să-mi facă o fotografie. Și a ieșit de excepție, mulțam fain!
Și ghici ce a urmat? Marele Grohotiș al Pietrei Craiului ............... mare și lung și alb, un joc de lumini și umbre, frig și cald, unde atenția trebuie să fie din nou maximă, unde pereții din dreapta parcă te observă și stau să se prăvale pe tine dacă ești om rău .....


E clar ... traseul te ține ”în corzi” aproape 85% din el. Nu știu cum l-aș aborda o a doua oară, dacă va mai exista. 
 Mă apropiam de o imagine pe care o păstram în ungherele minții de cincisprezece ani, exact ca și pe durerea surdă, dar constantă, din laterala labei piciorului stâng ..... 
Nu știu ce naiba se mai predă prin gimnazii și licee acum, la literatură română, dar cine a apucat ca ”lectură obligatorie” clasicii români descriptivi ai naturii din România, nu are cum să nu se lovească de anumite fragmente din proza lui Geo Bogza, Nicolae Bălcescu, Calistrat Hogaș, Dimitrie Bolintineanu .... am fost îndrăgostită până la un patos deplorabil de limba română. Credeam că este o pasiune infinită și pentru toată viața. Nu a fost, dar asta nu înseamnă că am șters totul cu buretele! Pe măsură ce pașii se mai înfruptau din lungimea unduitoare a potecii, perspectiva asupra ciudatei sculpturi naturale se schimba și ea ....
Drumul ce trebuia să ținem se încovoia ca un șarpe de după stâncile care ne împrejmuiau mersul, și se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora și noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de ușori și de îndemânatici, atât de bine învățase piciorul nostru a-și mlădia talpa pe unghiul ascuțit al pietrelor și a se înțepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat și n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuș primejdios.” - Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte - amintiri dintr-o călătorie - 1912/1914.
Și gata .... o ultimă privire peste umăr, pentru o imagine a unui loc unde chiar nu știu când sau dacă voi mai ajunge vreodată. Traversarea pe grohotiș continua și mă gândeam că unul dintre avantajele unui concurs de acest gen este, cel puțin pentru mine, faptul că poți fi singur, dar în același timp, ocrotit. Să ajungi pe aici singur, de capul tău, poate deveni un pic sinistru chiar și pe vreme bună și sentimentul de sinistru are atât de multe nuanțe, încât aș putea croșeta un covor cu ele, de la lună până la soare !
Față de ceea ce avea să urmeze, preferam grohotișul :-) Au urmat prăpăstiile unde am bușit-o de mai multe ori. Nu am căzut tot anul, în 15 concursuri, cât am mirosit țărâna în ziua de azi ....
Un indicator tocmai grăia că până la Plaiul Foii ar mai fi patru ore jumătate, ceea ce nu se pupa deloc cu timpul limită impus ... parcursesem 20 de km, trecuseră patru ore jumate ... păi era intolerabil să mai am de alergat/mers încă 3 ore (să zicem că patru ore jumate e timpul turistic, deci mai scădem o oră jumate măcar). Începusem să am emoții. Hai că să ajung ultima la finish și tot era o onoare, dar să nu ajung deloc ... era un final de sezon nu prea pe gustul meu.
Am trecut de Refugiul Spirlea și de Barieră, puncte pe care acum nici măcar nu mi le mai amintesc .... și am intrat pe un forestier după km 23, ocazie să mă inervez neputincioasă .... uitați-vă numa ce trunchi crud și puternic e făcut bucăți .... și cum mașină cu număr de București încarcă la greu din pădure ....
   Pe forestier o cam duci 3 km. Am ajuns la Plaiul Foii după cinci ore și 56 de minute de la start și chiar m-am bucurat de un pahar cu supă caldă, servită acolo la botul calului. Nici nu mi-a mai trebuit altceva. Am zăbovit vreo cinci-șase minute și am tulit-o mai departe. Mă mai așteptau vreo 15 km și mi se părea destul de multișor. 
 Cum nu trăsesem de mine pe traseu, nu mă simțeam așa de obosită, dar nah ... o osteneală tot era, că peste noapte nu prea dormisem și eram practic în picioare de aproape nouă ore. Reușisem să trec și peste apăsarea rucsacului și îi mai invidiam pe cei care nu cărau nimic .... de parcă regulamentul impus era, din nou, ca mai la toate concursurile, doar pentru unii, mai fraieri. Am intrat din nou în pădure. 
Urmau kilometri lungi de frunziș bogat și un urcuș teribil, dar teribil de abrupt și prelungit către Refugiul Diana. ”Da cu ce-o fi greșit fata aia, de au cocoțat-o la cucurigu?!” Pur și simplu aveam impresia că nu mai ajung nicăieri, era umbră, ochelarii mei cu dioptrii și cu lentilă suplimentară de soare deveniseră un handicap teribil .... ajunsesem să mă bucur de un tricou semi-fosforescent care se mai zărea sus, în fața mea, dar ajutorul nu a durat prea mult, băiatul respectiv pierzându-se prin pădure în fața mea, fiind mai rapid, evident.
Urcam și mă mai uitam în spate. Nu eram chiar ultima, ceea ce era bine totuși. Pe aici cred că am luat două dintre ultimele trânte puternice, vai de măruntaiele mele. Noroc că nu am căzut din nou pe cotul care sângerase îndeajuns și care mă durea de-mi pleznea jugulara uneori!
O scară foarte interesantă aici:
Am ajuns cu greu la Refugiul Diana, patru km într-o oră jumate ..... wow, cât de oribil poa' să sune chestia asta pentru un alergător montan?! Se urcă cu genunchii aproape de bărbie, ca să spun aşa.
Vestea bună era că mai aveam de numărat mai puțini pași decât cei pe care deja îi numărasem pe ziua de azi. Vestea mai puțin bună era că tot pe coborâre tehnică continuam o vreme și nu prea mai vedeam, era prea întuneric pe sub lentilele mele de soare, prin pădurea deasă .... ghinion de neșansă, nah! După alți 2 km și vreo 40 de minute am ajuns și la CP 12, la Colțul Chiliilor - un loc unde cu siguranță merită intrat. Schitul a fost reînființat în 2001, pe locul unei vechi vetre monahale, a cărei existență este scriptic atestată din 1723, dar care a fost distrusă în 1781.
La așa un traseu lung, uite-așa o descriere scurtă a ieșit ....  Cei de la punctul de control nu prea mai aveau multe să ne ofere, dar de regulă, din experiența mea de concursuri, știu că dacă rămâi la coadă cam așa se întâmplă. Aș fi dat orice pentru o băutură acidulată, o apă minerală de preferat. Oamenii cam înghețaseră acolo și aveam așa un sentiment de culpabilitate .... doamneeeeee! Dragilor, mulțumim, mare lucru să stai pe loc atâtea ore, chiar și pe vreme frumoasă. E mai ușor să alergi în cursă!
Următorii 8 km și aproape jumate i-am savurat. Ieșisem din pădure și aveam acum doar potecă pe pajiște, paralelă cu drumul forestier. Era amurg, se răcise ... și, în sfârșit, aveam parte de acea deschidere care-mi este necesară ....
Aveam o oarecare reminiscență de stare de spirit care mă suia sus, undeva pe la spre 4000 de m, prin Himalaya, într-una din serile friguroase dintre Crăciun și Anul Nou, când eram întârziată pe o potecă înaltă și unduitoare, care mă suia și mă cobora de la Pământ la Cer și din Cer spre Pământ, una dintre diferențe fiind că aveam în spate 20 de kg. Față de cele 4-5 cărate acum ...
Nu, evident că nu pot compara poteca din Himalaya spre Phortse, la 3.800 m - dar nu despre o stare de spirit vorbim aici?! Asta era starea mea de spirit: cu pașii aici și cu sufletul acolo. Ce înseamnă asta .... nu știu.
Am continuat astfel cursa, cufundată în prăpăstiile mele personale, până ce am auzit din spate o nouă prezență. Să mai fi avut 2 km până la finish? Era o altă fată și în spatele ei nu se mai vedea nimeni. Mă gândeam că ar dori cu siguranță să mă ajungă, să nu fie singură, eventual să mă depășească și să știe că în spatele ei mai vine cineva :-) Cunosc sentimentul atât de bine .... Așa că am încetinit și am dat în mers. Ana-Maria cu nr. de concurs 1050 era toată numai un zâmbet, așa că era greu să nu vrei să rămâi cu ea.
Am alergat împreună restul distanței și am intrat împreună în Zărnești. Chiar înainte de a coti dreapta să intrăm practic pe ultimul segment, spre asfalt, mai era un grup de băieți entuziaști și ”un grup” de biciclete, probabil ale lor. Presupun că era CP 13. La intrarea în Zărnești, nefiind încă chiar întuneric, pe o bancă din fața unei porți pe partea stângă stăteau două bătrânele care au început să ne aplaude și ne-au spus că suntem ultimele. Apoi un grup de copii ne-a felicitat stâlcit cum că ”ați luat ultimul loc, uraaaa!!!!” - ceva de genul acesta. Eu și Anamaria râdeam. Ea mergea la pas prea repede, dar nu putea alerga. Eu puteam alerga bine, dar la pas nu puteam merge în ritmul ei. Așa că ea mergea și eu alergam ușor :-)
Intrarea pe culoarul de finish a fost lungă și cât de cât animată de câțiva entuziaști încă prezenți acolo. Doi băieți pe stânga au întins palmele, să ni le ciocnim. Veselie mare, dar destui de puțini prezenți. Și probabil nimeni să ”împuște” o fotografie și cu finish-ul nostru. Că așa-i când ești la urmă, nu mai prinzi apă, haleală sau poze :-)

Ba uite că Sebi (Sebastian Butcovan) a ”împușcat” o poză cu noi, ce drăguț!! Merci :-) Eu mă pregăteam să fac poză la culoarul de intrare cu ceasul de cronometrare
Și gata, fuse-fuse și se duse ultima cursă din sezonul meu. Am început cu Ironman pe 22 iunie și am terminat cu MPC pe 2 noiembrie. Dar despre asta, într-un material viitor, când va ninge afară, va fi viscol, eu voi fi venit de la o alergare lungă și solitară, și, după o baie parfumată, cu Weihnachtsplätzchen & Christstollen und Glühwein voi savura relaxarea pe care scrisul și lectura mi le oferă atunci când nu fac sport.
* * *
După finish am dat mâna cu Anamaria, care radia. Era extaziată. Când fusesem şi eu atât de extaziată pentru simplu fapt că trecusem o linie de finish? Cu excepţia exploziei de la Ironman Oradea .... a mai fost extazul de la primul Half Ironman 2011 .... cred că la Brasov Marathon 2013 am mai avut bucuria asta supremă că wow, wow .... am ajuns, finally, ce minune .... wowwww :-) Da, nu le putem reţine pe toate la intensitatea cu care s-au întâmplat, cele mai puternice îşi fac loc de obicei. Mi-era foame. Rău. Şi sete. Îngrozitor de sete. O bere - limonadă era tot ce-mi doream. Dar era în cameră. Deasupra mea cu un etaj, că doar mă cazasem chiar în poarta de finish, nu? Când am văzut prăjitura de casă cu mere, pudrată frumos cu zahăr ..... am fost în al nouălea cer! Asta era!! O bucată de-acolo era recompensa supremă! Medalia nu o vedeai la finish, deci nu aveai ce muşca de bucurie ... Ca de obicei, dacă la finish nu e nimeni să te ia în braţe, trebuie să te descurci cum poţi.
 Delicioasă prăjitura asta de casă, chiar delicioasă! Am luat trei bucăţi şi un miez de lapte. Sebastian Butcovan era prin zonă şi am vorbit puţin cu el, Roxana Ghilţ cu fetiţa cea mică, în rest pustiu. Acum, după ce mâncasem puţin, prioritatea următoare era berea din cameră şi duşul. Şi lovitura din cot, evident. Şi să văd cum se prezentau tălpile, adică degetele de la picioare, fiind prima oară când alergam cu nişte proteze între degete, pe care a trebuit să le achiziţionez de curând pentru a încerca să evit chestii pentru mai târziu.  Trebuia să mă liniştesc,  să-mi ling rănile şi  să văd cum ajung la festivitatea de premiere.  Momentan începuseră să se arate descărcările loviturilor de pe traseu, deci hopa sus în cameră. De la balcon am mai văzut câteva sosiri, din păcate fotografiile făcute nu au ieşit deloc clare.
 * * *
Festivitatea de premiere,
începută pe la 19:30, a umplut sala. Din păcate nu am rezistat mai mult de două ore, deci nu pot povesti foarte multe despre. Cert este că acolo se formează o celulă aparte şi ideal ar fi ca publicul să respecte, păstrând liniştea, tot ceea ce se întâmplă pe scenă.... Ignorând fâţâiala permanentă a foarte multora, cu ceva bunăvoinţă şi tone de toleranţă ţi-ai putea imagina că eşti martorul unui spectacol menit să te facă să înţelegi spiritul evenimentului ca un tot unitar. 
Nu mai era loc pe vreun scaun, aşa că mi-am găsit un colţişor pe podea, lângă perete, aproape de scenă, de unde am putut urmări relativ OK ceea ce se întâmpla pe scenă.
Şi măcar acum, la final de sezon, am înţeles ce este cu acest ciclu Carpathian Man .... dorisem foarte mult să particip în Făgăraş, dar am avut două obstacole eliminatorii: lipsa unui coechipier şi lipsa banilor. Lipsa banilor m-a făcut să nu insist în a găsi un coechipier, căci toate se leagă între ele. Probabil că nici nu aş fi găsit, dar ştiu că am suferit foarte tare că nu am putut participa la momentul respectiv.
Aproape de ora zece, când înţepenisem din toate părţile corpului, atât cele tari cât şi cele moi, când am simţit că mai am un pic şi adorm, când deja nu prea mai vedeam nimic din ceea ce se întâmpla pe scenă din cauza traficului greu de persoane din faţa ochilor ... am decis că e momentul să mă retrag spre vastele apartamente. M-am dus pe hol şi am rugat să primesc medalia de finisher. Şi cam atât. 
MPC se încheiase pentru mine. Un regal printre cursele montane româneşti prin faptul că oferă un traseu dificil, tehnic, într-un masiv deosebit, un ambient şi el deosebit, cu o gestionare mai puţin "gălăgioasă", dar focusată şi eficientă. MPC este, fără doar şi poate, un magnet pentru alergătorii montani cu experienţă.
 * * *
Şedinţa tehnică a fost .... "interesantă" e prea puţin exprimat.  A fost o stare de spirit.  Da, şi şedinţa tehnică a fost o stare de spirit.  Prin discurs.  Prin timbrul vocii.  Prin gestică şi aplomb. Prin pauzele din interiorul frazelor. Prin intonaţie.
E charisma pură şi ăsta este meritul vorbitorului.  Un moderator din exterior nu va putea transmite aşa ceva, vorbind despre un eveniment care nu este "copilul" lui. 
Cred că a fost printre puţinele - sau unica! - şedinţe tehnice unde în sală a fost linişte - am stat în primul rând, nu ştiu cum se percepea din spatele sălii - şi din al cărei conţinut chiar am reţinut multe, multe detalii şi avertizări. De la şedinţa tehnică e posibil să pleci puţin debusolat şi nesigur, dacă eşti la prima participare. Nici un alt concurs asemănător nu are atâtea "linii de sosire pe traseu", ceea ce e clar un semn că acolo e ceva dat naibii. Şi aşa a şi fost. 
 * * *
Marcajul a fost ”scurt și la obiect”. Nimic în plus, nimic în minus. Acolo unde trebuie, nici un exces. Oricum, din toată cursa, nu am rămas mai mult de 10 km cumulați singură pe traseu și nu prea văd pe unde m-aș fi putut rătăci.
 * * *
Cronometrarea
fără chip, fapt care a fost o surpriză destul de mare pentru mulţi care mai participaseră. Deci mă aștept să văd clasamentul nu mai devreme de una-două săptămâni, după cum am observat că merge comunicarea.
 * * *
Tricoul a reprezentat o dezamăgire pentru foarte mulţi, nefiind tehnic. Deci nu mai poţi alerga cu el, nu mai poţi fi invidiat. Nu mai poţi fi văzut în lumea celor care cunosc, cum că ai fost la MPC. Eu îl port la birou de două zile, dar nimeni de aici nu ştie ce reprezintă şi nici nu ar înţelege. Nimeni. Este un tricou de lady, din bumbăcel, un bleumarin intens, cu o floare de garofiţa Pietrei Craiului sus, pe stânga, în dreptul inimii celor mai mulţi dintre noi. Pe el nu scrie Maraton Piatra Craiului, ci scrie simplu....
Este, cu siguranţă, un gest pentru comunitatea, pentru locul căruia Lucian Clinciu simte ceva şi faţă de care poate se simte dator. Nu ştiu, nu-l cunosc, după cum spuneam şi cu alte ocazii. Ar fi, cu siguranţă, interesant. Pe spate, minimalist, sunt siglele Carpathian Man, Salomon și Sponser. 
 * * *
Medalia este fin lucrată, foarte fin lucrată. Argintie. Cu logo Carpathian Man pe ea. E superbă, dar nu realizezi din prima.... După ce am luat-o, am pus-o în buzunar şi am uitat de ea până marţi. Când am căutat-o şi am prins-o din nou în palme, abia atunci mi-am dat seama că are o delicateţe aparte. O șlefuire apare, care îi dă un luciu deosebit. Este tot o Garofiţă a Pietrei Craiului.  Transmite un ceva ...
            un spirit ....
                        nu pot defini.....
                                     Este altceva.
Nu e nevoie să avem definiţii la orice. 

 * * *

Carpathian Man vs. Omul Carpaților .... Este o dilemă care, din punctul meu de vedere, apare ca un paradox în tot contextul evenimentului. Ar fi util să înțeleg de unde a pornit denumirea .... adică de ce în engleză .... (?!). Ce facem cu limba română? De ce nu ne (mai) place?


 

No comments: