MPC, placerea si suferinta unui maraton

21.11.2013
de Eduard Astilean
Am pornit la drum apasat de popularitatea concursului, de neparticiparea la editiile anterioare la care m-am inscris si la care din diferite motive nu am luat startul, de ganduri si zbucium sufletesc personal.
Dupa primii kilometrii mi-am dat seama ca merge mai mult si am inceput sa merg in ritmul meu. M-am simtit foarte bine, parca prea bine pentru un maraton. Frumusetea locurilor prin care treceam ma faceau sa uit de mine, de efort si de gandurile care ma bantuiau.

... L-am sunat si ieri pe medic, mama este in aceeasi stare, nu au intervenit schimbari...

Asadar am decis sa vin la Zarnesti si sa nu iau calea Bucurestiului, cum poate altii ar fi facut. Alerg in ritmul meu, ma simt foarte bine, antrenamentul din acest an isi spune cuvantul si nu-mi fac probleme cu distanta de parcurs, cu efortul sau cu diferenta de nivel. Vremea foarte frumoasa tine cu noi si vad in jurul meu doar oameni care se bucura de viata. La primul punct de alimentare am oprit pret de cateva secunde, in care am luat un pahar de apa si un mic ciorchine de struguri. Plec mai departe, alerg in ritmul meu, gandurile imi pleaca si ele.

....operatia nu este grea, dar riscurile care ni le asumam trebuie cunoscute. Mama se uita in ochii mei, nu este in stare sa ia de una singura o decizie, pe care o asteapta de la copiii ei. Sa ma operez sau nu, este intrebarea?...

Urcarea spre Funduri a fost parca din alta lume, treceam rand pe rand pe langa concurenti care se luptau cu reglarea respiratiei si pulsul. Cu fiecare pas parca ma inversunam sa mai iau in vizor un concurent pe care sa-l depasesc in minutele urmatoare.Saua Funduri, agitatie de zile mari, oameni care striga, te incurajeaza si traiesc la maxim evenimentul. Valea Urzicii a venit ca o binecuvantare, ma simteam in adevaratul meu element. Zburau pietrele pe langa mine, eu pe langa alti concurenti, parca nici nu eram la un concurs, eram doar eu si natura, eu si placerea de-a alerga pe potecile de munte, dragi mie.

...am plecat la Bucuresti, mama s-a operat si asteptam cu nerabdare primele semne bune, medicul era optimist, vorbise cu ea dupa operatie si semnele erau imbucuratoare...

Au venit pe rand Umerii, Marele Grohotis, zburam efectiv pe langa concurenti care-si cautau pasul si echilibrul pe bolovanii instabili. Locuri bine cunoscute, pe care am umblat de zeci de ori in anii trecuti, se derulau in fata mea parca cu o precizie matematica.

Gandurile ma duc inapoi la mama. Ma rog sa treaca cu bine peste operatie, sa fie sanatoasa si sa revina acasa. Ma surprinde gandul ca nu prea sunt dus la Biserica, pe unde ajung doar cu ocazia sarbatorilor si, si atunci parca de dragul obiceiului si nu al convingerilor mele.
Mama m-a admirat intodeauna pentru daruirea cu care am facut sport, pentru faptul ca am insuflat aceasta dragoste sotiei si fiicei mele. Este mandra de mine cand aude ca particip la vreun concurs, de la care se asteapta parca mereu sa revin cu o clasare cat mai buna.
.....azi, imi zice medicul, au aparut ceva semne care indica o evolutie nefavorabila a starii mamei, nu avem ce face decat sa asteptam....

La intrarea pe coborarea spre refugiul Spirlea, am avut un gand, pret de o clipa, sa o iau putin mai incet, dar ma simteam prea bine si nu am incetinit deloc. Imediat dupa Spirlea nu mi-am dat seama din primele minute cat de gros a devenit stratul de frunze si ce pericole poate sa ascunda el. Intr-o clipa glezna mi-a fost fulgerata de o durere crunta si am avut senzatia ca rotula piciorului drept s-a sprijinit pentru o clipa de pamant. M-am oprit din alergare, de durere, de lacrimile ce-mi curgeau pe obraji fara se vreau, de concurentii care treceau pe langa mine, intr-un ritm care-mi devenise imposibil. Dupa ce s-a mai potolit durerea , am coborat la pas pana la drumul forestier spre Plaiul Foii, unde eram convins ca voi renunta. Pe masura ce calcam pe picior mi-am dat seama ca tinandu-l cald ar fi posibil sa termin cursa. A urmat hidratarea si alimentarea din Plaiul Foii si curajul nebunesc de-a porni spre Diana.

... Mama este in aceeasi stare grava, dar stabila, medicii mi-au zis ca s-a facut tot posibilul, acum depinde doar de ea sa lupte pentru viata. Este puternica si o cred in stare. Ma rog pentru ea Muntilor mei dragi, Vailor umbrite, Padurilor si Apelor seculare. Ce poate fi mai frumos decat sa faci sport, sa omagiezi viata prin miscare?...

Pana la refugiu am regretat de o mie de ori decizia luata, m-am cait, mi-au curs lacrimi de durere, dar in final am vazut si inceputul coborarii spre Coltii Chiliilor. Ma necajea glezna, ma necajea Luci zicandu-mi....ai facut entorrrrrrrrssssssa, ......ma necajeau concurentii care treceau voiosi pe langa mine. Am trecut de Coltii Chiliilor si incetul cu incetul am realizat ca voi termina cursa, Golgota mea pentru anul acesta. Am trecut linia de sosire in lacrimi de durere, in 6 ore si 7 minute, avand multumirea ca am iesit al 26-lea la grupa de varsta. Dupa ce m-am oprit, glezna mi s-a umflat de nu am mai putut sa incalt nici pantofii.

...In gand am dedicat cursa mamei mele, iar o parte din lacrimile de pe obraji mi-au curs pentru suferinta ei de pe patul de spital...


Aviz altora ca mine, tentati sa se lase furati de val iar mie sa-mi fie invatatura de minte, ca nu trebuie sa lasi garda jos niciodata, pericolul este permament prezent si abia asteapta sa te prinda. Am ajuns seara tarziu la spital, m-au consultat si mi-au facut radiografii. Am scapat relativ ieftin, fara fracturi sau rupturi, avand o frumusete de entorsa de gradul II.

MPC 2014, te astept sa-mi iau revansa!
Fratilor, faceti sport, faceti miscare, bucurati-va de fiecare zi, asa cum va este data. Luci are o vorba mare... Muntii nu pleaca din loc, vor fi acolo si la anu... dar nu se stie niciodata daca vor fi acolo si pentru noi... Ajuns acasa, gandurile-mi erau doar la Bucuresti si la fiinta care mi-a dat viata. La ora 21.10, am primit un telefon scurt, rece si sec.
MAMA nu mai era... Isi incepuse drumul lung spre eternitate.


4 comments:

travel and write said...

Adevarul este ca, oricat m-am straduit, in contextul prezentat de tine, nu am putut intelege cum ai ales sa fii la o cursa de alergare .... Mama mea a murit cand eu aterizam pe aeroport, dupa o saptamana de lipsa, trimisa fiind de angajator, fortat, la o scolarizare in Polonia. Era un loc nou de munca, eram singura si dependenta de venitul lunar, angajatorul stia ca sunt singurul suport al mamei bolnava de cancer in ultimul stadiu si totusi nu a vrut sa amane deplasarea mea (de altfel, extrem de inutila pentru concern!), in Polonia. Este o trauma pe care nu cred ca vei putea trece vreodata .....

Tandin Cernica said...

Felicitari pentru poveste. Condoleante! in acelasi timp. Imi pare rau ca a trebuit sa lupti in atatea planuri si ca viata ne invata inca o data pe toti ca unii inving si altii nu.

Anonymous said...

Bravo, sunt sigur ca a fost langa tine cand ai alergat, ea te-a ajutat sa termini.

eduard astilean said...

@travel and write
nu trebuie sa ma disculp in fata nimanui, fiecare e liber sa creada ce si cum doreste. Am fost langa mama in momentele cel mai grele, inainte si dupa operatie. Cand am plecat la Zarnesti era de trei saptamani intr-o coma indusa, stabila. Urma sa ma duc luni din nou pe la ea, din pacate sambata seara inima i-a cedat.
@Tanti Cernica
multumesc