MPC reloaded

de Adrian Mila
28.11.2013

Nimic nu e mai simplu şi mai frumos decât să faci prima dată un maraton. Mai ales unul montan (…) Nimic nu este mai complicat decât să fac a două oară aceeaşi cursă.

conu



Nimic nu e mai simplu şi mai frumos decât să faci prima dată un maraton. Mai ales unul montan. Nu ştiu cum va fi, nu cunosc traseul (asta este valabil pentru absolut orice traseu, cred că nu am mai fost în drumeţii montane de 20 de ani) şi nu am nici un timp de bătut, pot să casc gura, să fac poze şi să savurez atmosfera.

Nimic nu este mai complicat decât să fac a două oară aceeaşi cursă. Vreau un timp mai bun, mă consider mai deştept şi mai pregătit, de, am mai fost aici.

Amânarea concursului îmi venise ca o mănuşă, dar aveam emoţii. Frică. Nerăbdare.

Îmi place să mă trezesc dimineaţa, să savurez liniştea oraşului. Întunericul, aerul mai curat. Totuşi trezirea la ora 1:50 nu pot să spun că este preferata mea. La 2.45 plecam din casă, la 2.52 eram oprit de un filtru de poliţie.

- Aţi mai suflat în etilotest?
- Da.

Îmi da muștiucul, instrucţiuni de utilizare şi încep să suflu. Suflu un pic, mi se pare că nu am pus bine muștiucul şi mă opresc. Poliţistul se enervează imediat şi devine brusc atent.

- De ce v-aţi oprit?
- Păi mi s-a părut, să vedeţi…
- Domnuuuu’ – aici deja mă vedeam pus pe burtă şi cu mâinile la spate – acum aşteptăm să se reseteze şi mai suflați odată, clar? Nu vă opriţi, că dăm de necaz.

Cum naiba să îi spun că sunt grăbit, deja eram destul de suspect, am aşteptat, am suflat şi a apărut alcoolemia zero, că din fericire nu mai avusesem bere aseară. Mi-a dat drumul și nu a apucat să vadă că îi dădusem talonul de la altă mașină, că încurcasem actele când plecasem de acasă.

Forjez maşina lăsând un nor de fum negru, Diesel veritabil, scârţâi din roţi la toate virajele şi aterizez în Rahova, cum primisem nişte instrucțiuni, de la copilot. Mă dau jos din maşină, aveam vreo 4 minute întârziere, nici măcar un câine pe stradă, linişte suspectă, nici o lumină aprinsă pe la blocuri. Mă dezmorţesc un pic şi mă hotărăsc să sun la telefon. “Păi ce cauţi acolo, nu rămăsese că ne întâlnim la Unirea?”. Hi. Ha. Nu o mai lungesc, am mai poluat un pic Bucureştiul, nu am reuşit să ne întâlnim nici la Unirea şi am ajuns aproape de Piaţa Victoriei, că părea mai simplu.

În Zărneşti era cam frig. Dat jos de la căldurică încep să tremur. Până la 7.30 tot fac şi desfac bagaje şi mă hotărăsc în ce ţinută să alerg. Evident, într-o ţinută greşită, alături de mai multe alegeri mai mult sau mai puţin inspirate.

Prima alegere, las beţele. Va fi prima cursă montană fără beţe. A două, las rucsacul şi iau borseta cu două bidoane. Tot timpul car în rucsac o grămadă de lucruri inutile. Hai să nu mai am cum să le car. A treia este să mă îmbrac cu hainele cu care alerg când sunt -5 grade. Afară sunt +5 grade, dar tremur de câte ori mă dau jos din maşină. La ultimele două curse am îngheţat, acum mă îmbrac bine. Tricou, bluză cu mânecă lungă şi în plus o bluză cu care alerg doar iarna. Mai pun şi bluza impermeabilă înfăşurată pe talie, centura cu bidoane şi sunt gata de cursă. Fes? Da, iau şi fes, subţire, dar fes.

La start mă bag nerăbdător mai în faţă. Of, cât îmi place startul! Se face prezentarea câştigătorilor de anul trecut şi apoi muzică, numărătoare inversă, start. Of, cât îmi place!

În maxim doi kilometri eram transpirat tot. Îmi venea să arunc bluzele, mânecile se lungeau, căldura mă sufocă.

Povestea mea despre maratoanele montane sună cam aşa: “păăăăăăi întâi am urcaaat, pe urmăăăă am coborât un pic, am urcat iar, am coborât, iar am urcat, am coborât şi am ajuns la finish”. În mare cam asta e, dacă vreţi să scrieţi un articol despre un maraton montan aveţi deja ciorna succintă.

Peisajele sunt fenomenale. Cerul devine senin. Soarele începe să mă omoare, sunt ca un vampir prins de răsărit. Transpir furios, dar renunţ doar la fes. Dacă aveam rucsac renunţam şi la bluză. Nu am.

Urc relativ metodic, dacă nu m-ar depăşi câte 20-30 de alergători  poate mi s-ar părea că mă mişc bine.

Coborârea de la Şaua Funduri începe să îmi dea mici probleme. Încep să mă lovesc la glezne, la tălpi, la degete, iau mici porţii de durere intensă care se disipă cu greu. Încep să alunec pe grohotiș şi mai aterizez în mâini sau pe lateral, dar merge încă rezonabil.
Toată săptămâna avusesem dureri închipuite, parcă mă doare una, parcă mă doare alta. Acum s-a terminat. Nu mai sunt închipuite, sunt în casa torturilor.

Coborârea spre Plaiul Foii mă ologeşte şi pe unde rămăsesem nelovit. Nu am avut atâtea lovituri la nici o cursă. Mă grăbeam, poate scot un timp mai bun, este ultima cursă din sezon şi trebuie să trag. Şi atunci iau pietre în glezne, mă lovesc în rotule, în genunchi, dau în meniscuri de parcă ar fi ale altuia, fac zob tălpile, degetele şi tibiile.

Ochii văd toate obstacolele, creierul comandă eschiva, picioarele nu ascultă. Înţelept ar fi să cobor mai atent, dar niciodată nu am fost înţelept.

Bomboana vine la coborârea prin pădure. Văd o rădăcină, vreau să o evit şi nu reuşesc, mă împiedic. Mă duc pe fund, un picior rămâne agăţat în  rădăcină, eu merg înainte. Înainte spre îmbrăţişarea cu un copac. Nici în “Tăntălăul şi gogomanul” nu am văzut gaguri atât de stupide. Mă duc pe fund, cu un picior într-o parte şi unul în cealaltă spre împreunarea cu un copac de vreo 30 cm grosime. Of, ce fotografie s-a ratat aici.  Mişcarea a continuat până am făcut plici. Când am auzit zgomotul de impact între bijuterii şi copac am icnit obosit şi m-am lăsat pe o parte, m-aş fi culcat un pic. Nu cred că a fost preparare de omletă mai spectaculoasă în Piatra Craiului. Am rămas vreo 30 de secunde cu copacul între picioare, încercând  să respir, am înjurat în bărbie să văd cât de piţigăiat vorbesc şi apoi m-am dezlipit cu greu de fagul ăla, de care mă legau nişte sentimente sincere, că de copii făcuţi împreună deocamdată nu putea fi vorba.

Am încercat să alerg mai precaut, până la urmă am ajuns şi la Plaiul Foii, cred că după vreo 4h20. Îmi era imposibil să îmi dau seama cât mai fac până la finish, deocamdată trebuia să beau câţiva litri de apă şi izotonic. Un pahar de supă mi se pare miraculos, mai iau nişte caşcaval şi plec spre Diana. Părea uşor.

Nu a fost. Mă deshidratasem. Probabil am fost singurul concurent deshidratat în noiembrie. Am luat ultima parte din tubul de gel şi un Activator, ştiam ce pantă urmează. Hm. Nu, nu ştiam.

Încep să urc, 5-10 minute merge bine. După aia nu mai pot. Mi se înfundă urechile, şi asta nu e semn bun la mine. Nu mai pot. Mă uit în jos, încep să fiu iar depăşit. Încerc să urc. Nu pot. M-aş întinde pe iarbă cu faţa la soare să dorm un pic. Pun pas lângă pas şi mă târăsc spre pădure, la umbră, poate e mai rece.

Mă depăşeşte un alergător, trage din beţe, se uită la mine şi mă întreabă cam îngrijorat dacă totul e bine. Nu prea e bine. Mă gândesc să abandonez, nu mai pot, nu ştiu de ce, dar nu mai pot. Îmi lipsesc beţele. Capitularea bate la uşa, mi-e teamă să mă întorc la Plaiul Foii, mă aştept să îmi spună “păi Zărneștiul e încolo, te-am pus noi să vii aici?”.

Supa zornăie în stomac, se ceartă cu caşcavalul şi cu strugurii, parcă mă gâdilă fideaua pe omuleţ, lacom am fost întotdeauna, mi-e sete şi în acelaşi timp nu pot să beau. Sunt depăşit de cel puţin 10 alergători, cred că unul sau doi se gândesc “mai bine îl împuşcăm, să nu se mai chinuie aşa”. Nu, nu o să mai merg niciodată la un maraton montan. “Niciodată“.

Apar voluntarii, care ne încurajează. Mulţumesc cu o voce dogită. Şi îmi aduc aminte că am la mine MP3-ul, luat special pentru urcarea asta. Îmi tremură mâinile,  am şi vederea neclară, pun căştile şi dau volumul la maxim.

Ce se întâmplă, nu ştiu. Muzica se aude în centru, între căşti, în creier. La a două melodie intru în ritm. Număr în gând, fredonez, număr. 1,2,3,4. 1,2,3,4. Cine are nevoie de beţe? Mă împing în genunchi, mai mă ţin de şolduri, dar urc, urc continuu.

Pierdut în timp şi spaţiu, îmi dau seama doar că Diana devine poveste, e de domeniul trecutului. Nu mă mai doare nimic, muzică urlă, nu mai aud nimic altceva şi încep să cobor, mă ţin cu mâinile, mă reped în copaci, cobor.

Alergarea finală pe pământ şi iarbă e un vis. Alerg uşor, nu foarte rapid, dar uşor. Mai fac nişte depăşiri şi în zare se vede Zarnestiul. Nu ştiu cât e ceasul şi nu îmi pasă, gata, se termină, apoteotic. Se termină.

Mă agăţasem de Zărneşti ca punct final şi la intrarea în oraş sunt descumpănit. Nu mai am reperul, nu ştiu cât mai am. Ştiu, mai e maxim 1 km, dar nu văd linia, luminiţa de la capăt. Şi obosesc. Aş trece la pas, dar mă vede lumea şi ar râde de mine. Aplauze, talăngi, 10-12 copii vin să bată palma şi parcă aş plânge niţel. Şi băieţii plâng câteodată, mai ales aproape de finish. Ajung pe neaşteptate în sensul giratoriu şi ştiu că mai am un pic. Gata, uite, lume cunoscută, bravo Adrian, încă un pic şi MPC 2013 este istorie.

Of, oare când va fi următorul maraton? “Niciodată” ţine uneori o ora. Poate două.

Am făcut cu vreo 40 de minute mai puţin decât la prima participare, ceea ce îmi va face viaţa grea la următoarea ediţie, când probabil o să vreau un PB. În cursa am pierdut cel puţin 3 kg, toate apă şi minerale, ceea ce nu este bine.

În urmă cu aproape un an începusem să bombăn despre taxele de participare. Am primit un mesaj în care eram întrebat de ce nimeni nu a zis nimic de MPC, care are o taxa mare. Nu ştiu. Nu ştiu de ce nu au zis alţii. Ştiu de ce nu am zis eu. Pentru că mi se pare concursul care este făcut pentru alergători. Pentru plăcerea, confortul şi siguranţa lor. Evident, sunt subiectiv. Că aşa sunt eu, subiectiv.
http://alerg.ro/mpc-reloaded.html

No comments: